Oameni mari cu suflet mic

Posted in "Sa nu uiti Darie...", DANIEL IANCU, on Aprilie 24, 2016 by MyHealingGame

Citez :

„Sigur că are o rugăciune aproape de sufletul lui : inger-ingerasul meu”

Fiul lui Dumnezeu – Mantuitorul nostru Domnul Iisus Hristos, ne-a spus sa ne rugam cu rugaciunea „Tatal nostru”, numita mai apoi Domneasca. Daca in perioada adulta noi inca ne mai rugam cu rugaciunea „Inger-ingerasul meu”, acest fapt  arata dimensiunea sufletului nostru, care a ramas la un nivel infantil.

„Rugaciunea este oglinda sufletului.”

 

„Cum ţi-e rugăciunea aşa ţi-e şi sufletul” – Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 126

 

 

Eugen Ionescu: Mărturie asupra Bisericii de astăzi

Posted in Uncategorized on August 2, 2015 by MyHealingGame

Sfântul Munte Athos

der-franzoesische-schriftsteller-und-dramatiker-eugene-ionesco-ist-unvergessen-

Convorbire între Părintele Lendger și Eugen Ionescu (Antidotes, Gallimard, 1977, p. 241-248)
Traducere: Maria-Cornelia Oros

Eugen Ionescu:Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veşnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii şi ale contemplaţiei. Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică şi demagogie. Biserica nu vrea să-şi piardă clientela, ci să-şi cîştige şi alţi clienţi. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliţă care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu…

Vezi articol original 2.435 de cuvinte mai mult

Eugen Ionescu și duhovnicul de la Muntele Athos: „Dacă ai, într-adevăr, credintă, atunci totul intră în rânduială, de la sine”

Posted in Uncategorized on August 2, 2015 by MyHealingGame

Sfântul Munte Athos

Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994) a fost un dramaturg româno-francez si unul dintre cei mai proeminenti reprezentanti ai teatrului absurd. Într-un interviu acordat revistei franceze Paris Match, Eugen Ionescu relatează experienta de mai jos, pe care a avut-o pe Muntele Athos:

„M-am născut într-o familie ortodoxă si am locuit la Paris. La douăzeci si cinci de ani, eram un tânăr reprezentant autentic al culturii seculare din Parisul de pe vremea aceea. Într-o zi, mi-a venit ideea să vizitez Muntele Athos, din cauza asezării ei (si asa si era, în fapt): un loc al pustniciei în Biserica Ortodoxă. Odată ajuns acolo, mi-a mai venit un gând: să mă spovedesc. Asa că m-am dus si am găsit un ieromonah, un părinte duhovnic.

Ce i-am spus părintelui? Păcatele obisnuite ale unui tânăr secularizat, care trăia fără să-L cunoască pe Dumnezeu. După ce m-a ascultat, părintele ieromonah m-a întrebat:
–…

Vezi articol original 278 de cuvinte mai mult

Genialitatea bunului simt sau, ratiunea care examineaza legea (universala)

Posted in floriploiesteanu on Mai 19, 2012 by MyHealingGame

“Un mare artist care era Goethe, a sfarsit prin a exclama: lumea are mai mult geniu decat mine! La fel spune si Hegel : <<Natura originar-determinata a individului ( cea cu talent si inzestrari deosebite) a pierdut semnificatia sa pozitiva, aceea de-a fi in sine elementul si scopul activitatii lui…>> Daca nu exprima gandul tuturor, geniul trece prin lume ca o torta care nu lumineaza. Dar daca e vorba de gandul tuturor, cum sa nu existe o luminita in fiecare dintre noi?

Ratiunea este democratica peste tot: ea e activa sau doarme, si investeste ca om pe oricare. Nu geniul este cel care prescrie legi, pana la urma, ci ratiunea tuturor.Sau sa admitem ca le poate prescrie si geniul; dar cum sa astepti ivirea lui, care e totusi intamplatoare? Geniul era implantat intr-o substanta hyletica, materiala, ce-si are capriciile ei, pe cand ratiunea fiecaruia este implantata intr-o substanta etica – spune Hegel – in ansamblul experientelor de viata si gandire ale societatii. Este supremul triumf, dar si dreptul elementar al constiintei individuale, de a se ridica,ramanand constiinta individuala, la ratiunea tuturor, iar constiinta trebuie trezita la aceasta raspundere de-a recunoaste si afirma legile universale.

Toate incep astfel sa se democratizeze dupa Renastere – asa s-ar putea comenta, cu exemplul istoric potrivit, capitolul de fata al lui Hegel, care e si o treapta a fiecaruia de gandire. Stiinta nu mai invoca exclusiv ratiunea speculativa, pe care n-o poate pune in joc oricine, ci face recurs la ratiunea experimentala, care e la indemana tuturor. Aparatul, statul, traditiile acumulate, ca si ritualul Bisericii, sunt puse in umbra: fiecare trebuie lasat liber in fata constiintei proprii si a Judecatorului launtric . Statele sfarsesc prin a nu mai avea nevoie de regi, carora incep chiar sa le taie capetele. «Ratiunea sanatoasa stie nemijlocit ceea ce este drept si bun»

Pe scena lumii se ridica un personaj nou, domnul Fiecare. (La o alta scara si cu mai putina semetie, el fusese activ, si avea sa fie inca, in culturile folclorice, numai ca lucra acolo in numele unei simple ratiuni infuze). O ratiune explicita si stapana pe sine vine acum sa-l investeasca cu dreptul de-a prescrie, intr-o forma sau alta,  legile. RATIUNEA n-ar fi cu adevarat ratiune daca n-ar reveni tuturor.

Nu cumva FIECARE este NIMENI? Insinueaza, cu un dram de abilitate constiinta aristocratica. Dar in fata acestui NIMENI compar toate infaptuirile si dupa judecata lui stau si cad ele.

Prostia umana, nepriceperea si incultura sunt totusi undeva inteligenta, pricepere si cultura, in masura in care poarta cu ele RATIUNEA. (Un elev prost stie totusi perfect sa judece un professor bun; UN PUBLIC, in sanul caruia fiecare nu stie nimic, RECUNOASTE SAU RESPINGE PE DREPT, operele celor care stiu totul. )

Nu e nimic de facut decat sa lasi acest personaj, numit FIECARE, sa se urce pe scena lumii. Daca vrei sa-l infrangi, trebuie sa-l lasi sa invinga. Si el invinge, in acest ceas al ratiunii, care a fost cel al lumii moderne incepatoare.

O nemaiintalnita vrednicie a cuprins atunci lumea, acea vrednicie fara invrednicire sau cu singura invrednicire a ratiunii general umane, pe care istoricii au numit-o a lumii burgheze. –


Un istoric al culturii europene, Max Weber, a scris o intreaga carte pe tema acestei invredniciri fara invrednicire (si care-si cauta invrednicirea in simplele rezultate ale vredniciei, adica in castigul material), o carte potrivit careia in primul rand din ravna protestantismului german s-ar fi nascut capitalismul. Dar tot ce e de retinut din carte este, poate, PATHOS-ul activ al lipsei de nadejde.

Caci este undeva o lipsa de nadejde in inima acestui Fiecare din noi. “FIECARE TREBUIE SA SPUNA ADEVARUL” spune Hegel. Sa-l spuna asa, de-a dreptul? Dar ni se intampla limpede ca, de la inceput, DREPTUL NOSTRU DE A STI CE ESTE ADEVARAT SI BUN SE LOVESTE DE CONDITIA PREALABILA DE A CUNOASTE EFECTIV ADEVARUL SI BINELE.

Tot ce iti ramane sa spui este ca fiecaretrebuie sa POATA spune adevarul, fiecare sa fie PUS in conditia de-a spune Adevarul, si ca, in definitiv, fiecare AR TREBUI sa stie Adevarul, dar din pacate, NU-L STIE.  Si atunci te intrebi ce anume e sortit sa-ti trezeasca o mai mare MIRARE: faptul ca fiecare om detine solidar izvorul acesta de universalitate care e ratiunea, sau faptul ca, avand ratiunea, omul nu detine totusi nici un adevar asigurat?

Dar sa admitem ca adevarul, in orice plan l-ai cauta SE OBTINE PE CAI MAI OCOLITE. Legile morale, in schimb, NU SUNT CUNOSCUTE ORICUI?? “IUBESTE PE APROAPELE TAU CA PE TINE INSUTI” spune Hegel, e un comandament care trebuie sa fie LEGE DE-A DREPTUL INS CU INS.


Nimic nu ma poate opri sa fac BINE aproapelui meu – NIMIC DECAT TEAMA, si deseori EXPERIENTA, ca nu-i fac BINE in REALITATE. Caci trebuie sa i-l fac CU INTELEGERE ; TREBUIE SA-I STIU CARE-I ESTE BINELE SI CARE RAUL. O POT STI EU? Eu raman un binefacator POSIBIL, asa cum eram mai inainte o constiinta cunoscatoare POSIBILA, si ma trezesc cu ideea de lege in mine, cu “universalitatea FORMALA” spune Hegel, dar fara un continut de legi. Ar TREBUI sa poti cunoaste; ar trebui sa poti face bine…

Ce se intampla acum ratiunii, dupa al optulea asalt pe care l-a dat universului, este sa se traga indarat, in conditiile ei formale, care sunt pentru ea singura siguranta inatacabila. 


GENIALITATEA BUNULUI-SIMT E LA CAPATUL EI. PENTRU ODATA, BUNUL-SIMT( DARUL DE A SIMTI BINE) AVUSESE GRANDOARE. Sub pintenul ratiunii, DADUSE LA O PARTE ELANURILE GENIALE si spunea: n-am nevoie de JUNGLA RATIONALA, cum era CURSUL LUMII; pot face, prin cunoastere si nevoia de randuire a lumii o gradina (isi spune el). IAR MARELE GRADINAR CARE E RATIUNEA BUNULUI-SIMT, incepea SA FACA SCHITA DUPA SCHITA, PROIECT DE PARC DUPA PROIECT, DAR NU MAI STIA DE UNDE SA IA FLORILE, DE TEAMA BURUIENILOR! :)))

(cunsoc si eu pe Cineva, care isi iubeste tara, dar ii uraste pe locuitorii care nu-i fac placerea de a-l lauda, si nu-i „inteleg” si recunosc opera, iesita de mult din legile universale:))

Pe planul substantei “etice” cum o numeste Hegel, se intampla astfel, cu RATIUNEA GOALA, ce se intampla ASTAZI pe planul substantei “LOGICE” cu unele tendinte ale LOGICII FORMALIZATE : “ceea ce ramane …este tautologia constiintei, care se opune continutului”.

Dar ce nevoie avem noi de continut? Spune ratiunea, intr-o ultima incercare de-a capta universalul (adicatelea de-a obtine faima generala si nemurirea operei sale). Continuturi sunt peste tot in lume, ba unele din ele pretend a tine chiar de legi. Nu am nevoie de continuturi, ci de criterii pentru continuturile ce se dau drept legi. IAR RATIUNEA CARE DADEA LEGI DEVINE RATIUNEA CARE EXAMINEAZA LEGEA.


CINE NU STIE SA JUDECE SI SA PUNA PE CANTAR VA FI JUDECAT, CANTARIT SI REPUDIAT DE OBSTEASCA RATIUNE. “ Constantin Noica – Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel, Ed. Humanitas

Asa cum se si intampla de altfel, caci oamenii ii judeca pe aceia care nu stiu a primi luminitele adevarului de la fiecare om in parte, si astfel nu merita titluri de oameni de cultura, sau oameni de politica, si le repudiaza operele nu in alt fel, ci , neluandu-le in seama. Ei desi cred ca sunt “CINEVA”, raman la fel ca FIECARE, un NIMENI pentru universul culturii, un nimeni pentru universul politicii, un Nimeni pentru UNIVERS, un Nimeni pentru Dumnezeu, fiindca pentru ei legea universala “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” este o lege goala, care nu le spune nimic.  Ei fac apel la legea politieneasca, ca sa ignore legea universala a dreptului de a spune adevarul al fiecarui OM, incercand sa puna “pumnul in gura” celui ce indrazneste a spune ca ei sunt in afara legii bunului simt, al acelui simt care stie a-si imagina macar, adevarul. Este darul de a simti bine si corect pentru toata lumea implicata, dar pe care nu il pot avea toti in acelasi timp. Va mai fi nevoie de multe infrangeri, ca sa isi poata imagina si ei adevarul, ca sa poata primi darul bunului-simt.

Inchiderea usii – de care artistul nu e constient

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags on Mai 17, 2012 by MyHealingGame

„Iubirea perfectă alungă spaima. Cutezanţa este starea cea mai înaltă dintre toate. Teama care aserveşte îl împiedică pe om să descopere adevărul. Teama este generatoare de minciună. Prin minciună omul crede că se poate feri de primejdie, iar domnia cotidianului se edifică pe minciună, nu pe adevăr. Lumea obiectivă este pătrunsă de minciună de la un capăt la celălalt. Adevărul nu se dezvăluie decât celor care nu se tem.Cunoaşterea adevărului impune victo­ria asupra spaimei, virtutea cutezanţei, curaj în faţa primejdiei. Spaima cea mai mare, trăită şi depăşită, poate deveni o sursă de cunoaştere; dar cunoaşterea adevărului se obţine nu prin spaimă, ci prin victoria asupra spaimei.”  Nikolai Berdiaev – Despre sclavia si libertatea omului

Ce spaima l-o fi facut pe artist sa inchida usa realitatii? caci de fapt, trantindu-mi mie usa in nas, i-a trantit-o realitatii :))

 Realitatea era ca eu aflasem ca s-a prevalat de minciuna pentru a evita sa spuna un adevar, indiferent care ar fi fost acela. Probabil in conceptia lui trebuia sa ma folosesc si eu de minciuna, pentru a nu-i dezvalui ca stiu ca a mintit.

Faptul ca nu am reactionat conform „principiului” sau, ca o minciuna buna te scapa de dureri de cap, si fiindu-i frica sa nu ii scada stima de sine, acesti doi factori l-au determinat sa imi inchida „usa” in nas, in acel moment incepand strategia de ignorare totala a  persoanei mele.

 Am reusit sa imi explic in mod experimental de ce Daniel Iancu nu a putut sa comunice, preferand in schimb, sa isi foloseasca tacerea ca pe o arma, impotriva mea.

Dar acum, pentru ca m-a trimis la doctor (in psihiatrie) sau la psiholog (sic!), am cautat si explicatia stiintifica a comportamentului sau. Cu ajutorul notiunilor de psihologia personalitatii (ii multumesc internetului si lui google, ca deunazi Dorutu lui Daniel Iancu, care si-a angajat menajerele tot de pe internet :)), am aflat ca ceea ce am descoperit prin propriul mod experimental, al vietii mele in raport cu eul lui Daniel Iancu, este adevarat si pe deasupra, demonstrat stiintific. Nu am dispozitia necesara aducerii aici a unor studii de psihologie, ci doar vreau sa punctez cateva idei, cele mai importante in cunoasterea determinismului comportamental al amandurora: eu si el.

Cam toata lumea stie astazi, ca fiecare dintre noi are mai multe euri, sau masti, printre care si un eu emotional (adica intim, privat) si un eu social, adica interpersonal.  „Eul emotional (Eul intim sau Eul privat) sintetizeaza totalitatea sentimentelor si emotiilor fata de sine, lume si viitor. De multe ori, persoana nu doreste sa îsi dezvaluie sinele emotional decât unor persoane foarte apropiate, familie, prieteni, rude.


 Dar cu cât o persoana are un Eu emotional mai stabil cu atât va percepe lumea si pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu ameninta imaginea de sine. In acest caz,autodezvaluirea emotionala nu este perceputa ca un proces riscant sau dureros.  În general, Eul emotional al adolescentilor este labil. Curajul, bravura, negarea oricarui pericol pot alterna cu anxietati si nelinisti extreme. Copiii si adolescentii trebuie ajutati sa-si dezvolte abilitatea de a identifica emotiile traite si de a le exprima într-o maniera potrivita situatiei, fara teama de ridicol sau de a-si expune „slabiciunile”. Inteligenta emotionala nu contureaza altceva decât tocmai aceasta abilitate. (cam asa spune Lect.dr.Viorel Mih, intr-un CURS de CONSILIERE SCOLARA – FAC. de PSIHOLOGIE si Stiintele educatiei – UBB CLUJ-NAPOCA). 

Tocmai acest lucru m-a facut sa il rog pe Daniel Iancu sa imi spuna de ce a preferat sa isi foloseasca tacerea ca pe o arma impotriva mea, in loc sa vorbeasca, sa comunice, sa spuna simplu si deschis ce gandeste. Si l-am rugat trei ani si ceva, uneori o data pe saptamana, alteori, in fiecare zi, pentru ca simplul fapt ca nu voia sa vorbeasca, ma facea sa-mi scada stima de sine si sa alunec catre depresie. De fiecare data am reusit sa nu cad in depresie, fiindca ce-i drept, am o rezistenta crescuta la stres. Chiar daca el a continuat in tot acest timp sa incerce sa ma micsoreze in proprii mei ochi, nu a reusit sa ma distruga, pentru ca stiu acum cine sunt, nu ma supraestimez, dar nici nu ma subestimez.

Sunt un om cu bunele si relele sale, bunele nu atat de bune incat sa ma transform intr-un inger si sa renunt in totalitate la respectul de sine insami, si relele nu atat de rele incat sa ma transforme intr-un demon care sa nu se gandeasca decat la el insusi.

Nu sunt rece, asa cum Daniel Iancu s-a purtat fata de mine in cele doua dati cand am urcat pe scena cu cele mai curate ganduri si intentii, dar nu sunt nici atat de calda incat sa trec cu vederea un om care nu are nici un motiv obiectiv, sa ma trateze ca pe… un obiect. Am incetat de ceva vreme sa mai fiu o femeie obiect, asa cum foarte multe dintre femeile din lumea asta sunt, asteptand sa fie fericite de altcineva.

Dar sa revin la notiunile stiintifice care explica si mai detaliat de ce Daniel Iancu a fugit din fata realitatii, in loc sa o abordeze cu inteligenta.

„Eul social (sau Eul interpersonal), este acea dimensiune a personalitatii pe care suntem dispusi sa o expunem lumii; este „vitrina” persoanei.  Cu cât discrepanta dintre Eul emotional si cel social este mai mare, cu atât gradul de maturare al persoanei este mai mic. O persoana imatura se va purta în general într-un anumit mod acasa, între prietenii apropiati si în alt mod (care sa o securizeze) în cadrul interactiunilor sociale. 

Eul spiritual reflecta valorile si jaloanele existentiale ale unei persoane. Din aceasta perspectiva, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste, religioase, altruiste, pacifiste. ” 

Nu mai este nevoie, dar o fac totusi, sa precizez ca in urma experimentului „Daniel Iancu”, nici macar o mica fractiune din eul sau spiritual nu a iesit la iveala. Nu contest faptul ca este posibil sa il aiba, dar poseda din el doar mici fractiuni, prea mici ca sa-i poata influenta, catusi de putin, comportamentul in fata realitatii.

 Cum a reactionat el in fata realitatii? Caci in loc sa actioneze in acel moment, a reactionat.

 „Datorită faptului că în diferite momente ale vieţii, dar mai ales în momente de criză, depindem unii de alţii, imaginea de sine ne este ameninţată şi pentru a o păstra, a ne păstra stima de sine, vom dezvolta mecanismele de a o apăra, mecanisme defensive. Cel mai uzitat mecanism defensiv este fuga din fata realitatii. 


Mecanismele defensive pleacă de la defensă (autoapărare) şi au rolul de a preveni confruntarea directă a sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul.

Defensa presupune o formă de refuz al implicării în situaţia reală, în vreme ce coping-ul înseamnă a face faţă situaţiei în mod obiectiv şi a găsi o soluţie realistă pentru problemă. Am putea spune că sănătatea mentală e progresivă, gradată, ca şi mecanismele de menţinere a ei.

Dacă la copil mecanismele inferioare, defensive pot reprezenta o funcţionare normală, la adult ele pot fi semnul unei psihoze sau al unei personalităţi imature ori nevrotice. 

Mecanismele de coping, de la nivelul superior, sunt puse în funcţiune de persoane mature, care ştiu să lucreze cu plăcere, dar şi să păstreze latura ludică în comprehensiune şi reacţii.” 

 Cine a spus oare „Daca romanii isi pierd si simtul umorului, atunci totul e pierdut…” Nu eu! Chiar Daniel Iancu a spus-o. Ca dovada ca el si l-a pierdut, a fost actiunea lui subterana de a-mi ameninta jobul, de a actiona precum candva comunistii, la produsele de supravietuire.

Si, cum el nu are rabdare niciodata sa citeasca ceva pana la capat, ‘dovezile” pe care le-a atasat la plangerea pe care a facut-o „matusii Tamara” care sa ii inlesneasca pedepsirea mea (care o fi fost aceea dupa mintea lui?) erau scrise de …Constantin Noica in 1942 :))

 Patru ani nu a avut curajul sa isi rezolve problema, daca eu as fi o problema pentru el. Anul acesta, deodata m-am trezit cu amenintari, dupa ce prietena ieseanca i-a ridicat nivelul stimei de sine, care ” il scoate din hau”, care in sfarsit, ii asigura si „benzina”, si senila la tractor si aripa la avion”.

Cine trebuie sa mearga la doctor, sau macar la psiholog?

 Sa i-o spun la vedere pentru un „la revedere” 🙂

 „Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegerea oamenilor, nu controlul sau predicţia comportamentului.” Iar psihiatria, este domeniul spiritului, care la el este subdezvoltat, fiindca nici legea elementara data de Dumnezeu oamenilor „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” nu ii este familiara.

Si daca mi-a spus ca ” tu nu ai ce cauta in viata mea nici acum si nici in viitor” sa-i amintim ca spiritul exista in atemporalitate si aspatialitate, caci timpul si spatiul nu exista pentru spirit. Faptul ca patru ani am gravitat in jurul lui mai intai ca un electron, apoi ca un neutron, poate fi o coincidenta, dar Einstein, fenomenului numit coincidenta, ii spune metafizica, ii spune Dumnezeu. Afirm din toata inima, asa cum am mai facut-o in nenumarate randuri, ca nu regret nimic din ce am trait, nimic din ce am simtit si ca ii multumesc ca l-am intalnit. As fi vrut sa-i intalnesc sufletul, intr-o ploaie de lumina, asa cum mi-a promis, dar asta ramane pentru o alta viata. Dar cum stiu ca o alta viata nu mai primim, stiu si ca ploaia de lumina mi-o va darui numai Dumnezeu, daca ma voi fi invrednicit pentru ea.

Si totusi sa inchei, ca prea m-am lungit, desi mai sunt atatea si atatea de spus…Inchei cu versurile proaste poate, pe care le-am scris, pentru prima oara in viata mea, in 22 aprilie 2010, urmand dupa ele cadoul de nunta facut fiicei sale Andreea. De ce i l-am facut? nu stiu…asa am simtit…

De-aş vrea să fiu un om deosebit, ca să ajung la tine,
precum a ta iubita-ai afirmat că este, prin compararea ei cu mine,

Dar totodată să-mi doresc să şi fiesc, aşa cum de fapt nădăjduiesc,
mă dovedesc a fi nebună căci, două paralele niciodată nu se întâlnesc!

Matematica greşit ne-a învăţat, fiindcă-am aflat:
s-a demonstrat, că paralelele ar deveni unite, dar abia la infinit.

Deci tot nebună-aş fi, căci viaţa, nu o am pentru infinitate,
ci doar pentru un număr limitat de veri, vreo şaptezeci şi şapte…

Concluzia ce se impune, este singura: abia fiită, voi putea s-ajung la stele,
în eternitatea dovedită a luminii mele…

 Ii doresc Danielului sa fie iubit pentru cine este cu adevarat, nu pentru ceea ce pare ca ar fi, caci abia acea iubire este o binecuvantare, este cea mai mare bucurie pentru un suflet de om…de aceea Dumnezeu este singurul demn de iubirea noastra, fiindca numai El ne iubeste asa cum suntem, ca pe fiii Sai risipitori…risipitori ai zilelor date in dar ca sa iubim oamenii ca si noi, plini de neputinte si limite dintre cele mai dureroase pentru Ochiul Lui.

Follow me down…

Posted in floriploiesteanu on Mai 16, 2012 by MyHealingGame

Si cantecul inimii noastre moare, nu-i asa? cand ne patrunde in suflet „a kind of love”, brusc si pe nesimtite, ca o stanca imensa ce se pravale in apa linistita a lacului nostru produce valuri multe, ce vin sa ne inghita. Dar valurile izbindu-se de malurile sufletului nostru , udandu-le,  imbiband sufletul de apa tulbure, se domolesc apoi, lasandu-ne oglinda lacului mai jos decat era la inceput, dar mai limpede…cand in sfarsit malul va absorbi si ultima unda, in fundul lacului se va fi reflectat lumina soarelui, umplandu-l de lumina.

I saw you standing with the wind and the rain in your face
And you were thinking ‘bout the wisdom of the leaves and their grace
When the leaves come falling down
In September when the leaves, come falling down

And at night the moon is shining on a clear, cloudless sky
And when the evening shadows fall I’ll be there by your side
When the leaves come falling down
In September when the leaves, come falling down

Follow me down, follow me down, follow me down
To the place beside the garden and the wall
Follow me down, follow me down
To the space before the twilight and the dawn

Oh, the last time I saw Paris in the streets, in the rain
And as I walk along the boulevards with you, once again
And the leaves come falling down
In September, when the leaves come falling down

Follow me down, follow me down, follow me down
To the place between the garden and the wall
Follow me down, follow me down
To the space between the twilight and the dawn

And as I’m looking at the colour of the leaves, in your hand
As we’re listening to Chet Baker on the beach, in the sand
When the leaves come falling down,
Woe in September, when the leaves come falling down
Oh when the leaves come falling down
Yeah in September when the leaves come falling down…

When the leaves come falling down…
In September, when the leaves come falling down…

When the leaves come falling down in September, in the rain…
When the leaves come falling down…

When the leaves come falting down in September, in the rain…

Cand frunze moarte ni se-astern pe viata,

Posted in floriploiesteanu on Mai 16, 2012 by MyHealingGame

tacem pe ritmurile  jazzului.

“Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se apropie totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muzica intre timp. Amani doar sfarsitul.”  Octavian Paler

 

Ipocrizia „Omului Bun”

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags on Mai 16, 2012 by MyHealingGame

„Viaţa m-a învăţat că uşile pe care intru şi ies trebuie să rămână deschise” zice intr-un articol scris de ziua lui in Jurnalul National, Daniel Iancu

Trecand pragul unei jumatati de veac de viata, te gandesti ca omul respectiv si-a castigat intelepciunea si maturitatea gandirii. Citind cuvintele cu usile deschise, de mai sus, constati ca in ele este continut un mare adevar. Dar cand stii ca omul le spune numai pentru ca ii place cum suna, atunci te gandesti ca daca tacea (cum ii este obiceiul din fire) filosof ramanea.

Mie mi-a inchis „usa” in nas doar pentru ca i-am raspuns unui mesaj de-al sau „nu fi copil, nu e nevoie sa minti ca nu prea ai timp sa intri pe mail, fiindca stiu ca ai citit mesajele mele, inclusiv pe cel in care ti-am urat „La multi ani” si nu mi-ai raspuns – mi-a venit confirmarea de citire, sunt abonata la readnotify”

. Mi-a inchis „usa” in nas si asa a ramas patru ani, chiar daca am fost la doua spectacole sa ii cer iertare. La unul i-am daruit un cos cu trandafiri albi, iar la spectacolul lansarii discului „Mii de smaralde” in Bucuresti, se auzea in fundal cantand cu propria sa voce „De-as sti ca poti sa ierti, de-as sti ca poti sa uiti” si l-am implorat la propriu sa ierte, sa asculte cuvintele pe care el le-a compus.

Dar s-a uitat in sila, si pe langa mine. Stia ca nu poate uita; nu a putut sa uite ca ii aflasem toate ipocriziile mastii frumoase pe care o poarta inaintea lumii. Si daca la inceput nu a putut ierta un lucru minor, dupa aceea nu a mai vrut sa ierte: se adunasera intre timp prea multe adevaruri dureroase pe care i le descoperisem, si i le spusesem despre el insusi.

Ultima oara mi-a intredeschis putin usa, si mi-a spus:

„Cred ca ar trebui sa te opresti cumva. Este un simplu sfat deocamdata.
> Pierd deja prea mult timp incercand sa evit mesajele tale pe care le
> consider fara rost. Am o familie frumoasa acum deci tu nu ai ce cauta
> in viata mea nici acum si nici in viitor. Mergi la un psiholog sau la
> un medic pentru ca ai o problema pe care doar tu poti sa o rezolvi. As
> aprecia foarte mult daca nu m-ai mai deranja.”

I-am spus ca nu vreau sa ma marit, fiindca sunt deja, si nu am nevoie de nimic de la nimeni, caci am primit tot ceea ce ar avea un om nevoie ca sa traiasca, ci doar as vrea sa stiu ca a scapat de obiceiul de a pre-judeca pe toata lumea, mai ales pe mine, careia i-a lipit o eticheta:  „nebuna”. Si iarasi mi-a trantit usa in nas.

„Iarta ca sa fii iertat” este adevarat numai atunci cand cerandu-ti-se iertare, il ierti imediat pe acela, si din toata inima, este un gest venit spontan din ambele parti.

Dumnezeu il asteapta mereu pe „fiul risipitor” sa se intoarca si sa-si recunoasca greseala de a fi fost mandru si infumurat.

Zice inteleptul Solomon: „Sase sunt lucrurile pe care le uraste Domnul, ba chiar sapte de care se scarbeste cugetul Sau: ochii mandri, limba mincinoasa, mainile care varsa sange nevinovat, inima care planuieste ganduri viclene, picioare grabnice sa alerge spre rau, martorul mincinos care spune minciuni si cel care seamana vrajba intre frati.”

Daca as fi semanat vrajba cu cuvintele mele intre el si ai lui, sa ma pedepseasca Dumnezeu, dar daca am spus cele ce dovedeau fatarnicia „Omului Bun” care inchide usa in nas celui ce iertare si-a cerut patru ani, ba cu flori, ba cu poezii, cu vorbe nesirete, uneori blande, alteori crude intru-adevar, dar cu inima deschisa larg ca sa primeasca macar un singur cuvant bun, unul singur – atunci Domnul sa vada si sa judece.

Sa ramanem dar la plata Domnului nostru care a zis „Daca sunt vinovat, dovedeşte, iar dacă nu, de ce ma palmuiesti? „

Gandirea Critica – Cea Mai Vitala Componenta a Invatarii

Posted in floriploiesteanu on Mai 15, 2012 by MyHealingGame

dragostea, munca si mai ales jocul de-a cunoasterea, impreuna

Simt nevoia, din cand in cand, sa multumesc public celor care, pe diferite canale, dar mai ales in scris, imi comunica aprecierea pentru plusul de valoare pe care blogul, se pare, il aduce in vietile lor. As fi lipsit de onestitate daca as pretinde ca acesta nu este unul din scopurile mele pe termen lung (un altul este sa-i enervez si, astfel, sa-i trezesc dintr-o dulce adormire cognitiva pe cativa dintre semenii mei).

Fireste ca imi place, chiar foarte mult, sa stiu ca imi pot aduce contributia la extinderea (sau adancirea) intelegerii felului in care functioneaza mintea umana (cu precizarea ca „mintea” este un construct si nu o realitate obiectiva) si ca exista persoane care, fiind constiente de acest spor de intelegere, imi trimit ganduri bune (pe care nu le mai primesc telepatic, din pacate, deoarece mi s-a deteriorat Ajna Chakra in urma contactului prelungit, si imprudent, cu gandirea stiintifica).

Articolele pe care le scriu nu ar putea exista fara cei care le citesc si, imi imaginez in reveriile mele (cu mici confirmari), le gasesc, macar uneori, valoroase. Le sunt recunoscator miilor de oameni care au permis aparitia si dezvoltarea Internetului, cel mai avansat suport pentru circulatia rapida a informatiei, gandindu-ma, simultan, la cei care nu mai citesc (carti), sau nu au acces la ele (fiind publicate in alte tari), sau nu si le permit financiar. Insa in zilele noastre ideile si teoriile despre realitate (mai ales cele intemeiate si sustinute de dovezi) pot ajunge la cunostinta ta fara sa mai pui piciorul intr-o librarie (decat, eventual, cu ajutorul unui Kindle), fiind suficient un laptop si, mai nou, un smartphone. Nu stiu daca tu realizezi cat de norocosi suntem din acest punct de vedere si ce sanse extraordinare de a ne (auto)educa avem multumita tehnologiei.

Ignoranta imi pare in continuare cea mai inspaimantatoare dihanie, egalata, poate, doar de convingerile dogmatice (senzatia ca ceea ce crezi despre X (un aspect al realitatii) este adevarat fara a-ti fitestat intr-un mod inteligent credinta). As putea spune ca scriu servind astfel pe frontul deschis de milioane de alti oameni in razboiul cu ignoranta dar mi se pare mai pozitiv sa afirm ca sunt in serviciul cunoasterii. Cu alte cuvinte, valoarea care ma ghideaza este adevarul. Nu cel la care am ajuns (sunt putine cunostinte de care sa fim extrem de siguri, in psihologie) ci acela spre care ne indreptam, avand mintile deschise si identificand drumurile care nu duc nicaieri, gasind puterea de a ne intoarce la ultima rascruce.

Cum aproape nimic nu are sens pentru o fiinta umana daca nu esteimpartasit, imi face o mare placere sa stiu ca ma insotesti in calatoria mea de (auto)descoperire si, macar uneori, o gasesti si tu, daca nu incantatoare, cel putin intriganta.

Fireste ca exista si persoane care se simt amenintate de ceea ce scriu si ar prefera sa detina puterea comunistoida a cenzurii. Traim insa in alte timpuri (cu tratatul ACTA, cu tot). Oamenii sunt acum liberi sa se exprime si, ce surpriza, chiar o fac! Libertatea de exprimare asumata imi permite sa scriu despre valoarea homeopatiei care nu depaseste efectul placebo, starnind indignarea inclusiv a catorva persoane apropiate, despre modele psihologice anacronice (vezi psihanaliza, cazul cel mai spectaculos) sau despre tehnici terapeutice constand in dialoguri cu scaune goale (nu inteleg de ce Frederick Perls nu a mers mai departe, propunand dialogul cu sifonierul gol sau, tinand cont de una din cartile lui, tradusa si la noi, „Eul, foamea si agresivitatea”, cu frigiderul gol).

Partea buna pentru cei care sunt tulburati de ceea ce scriu este ca pot alege sa nu mai citeasca (ceea ce, imi imaginez, pentru protectia lor, chiar au facut). Nu e chiar cel mai bun mod de a-ti incepe ziua (sau de a o incheia) acela in care afli ca o explicatie pe care o creditezi (de exemplu faptul ca parintii tai sunt vinovati pentru cine esti tu in prezent) nu este sustinuta decat de opiniile altor oameni si de imaginatia ta, totul condimentat cu doze masive de bias de confirmare. Si nici nu pare atragatoare situatia in care afli ca ceea ce crezi tu, in prezent, a fost infirmat de mult timp in alte colturi ale lumii civilizate, in care sunt investite milioane de dolari in cercetare.

Nici mie nu-mi place, fiind om, sa vina cineva si sa-mi puna sub semnul intrebarii ideile, ba chiar sa ma intrebe daca nu cumva exista explicatii alternative, mai simple si mai coerente, pentru un anume eveniment! Iar daca as fi o autoritate (din fericire nu sunt) cred ca m-ar irita curajul cuiva, de exemplu al unui student, de a-mi contesta afirmatiile si, Doamne Dumenezeule ascuns dupa un nor nimbostratus, chiar de a-mi prezenta dovezi contrare.

Dar acestea sunt doar imperfectiuni umane pe care, cu bunavointa, le putem ameliora. Eu unul nu am gasit un instrument mai eficient decat gandirea critica pe care, daca as fi Mang (pentru connaisseuri, hi hi!) as promova-o la toate nivelurile de varsta. Dar nu sunt nici Mang (nu este un chinez, precizare pentru cei care nu sunt pasionati de guvernul Romaniei) si nici macar Gog (tot pentru connaisseuri, doar cei talentati) prin urmare nu pot sa contribui decat in feluri mai modeste, de pilda scriind pe un blog pentru care nu ma plateste nimeni (o corespondenta,cred ca fara sa vrea, m-a ajutat sa ma bucur de beneficiile absurdului, spunandu-mi ca grupul dedicat eliberarii din dependenta de nicotina este finantat de o companie producatoare de tigari!).

To cut a long story short, celor care apreciaza gandirea critica, celor care, ca si mine, considera gandirea critica cea mai vitala componenta a invatarii si, eventual, gasesc, pe ici pe colo, informatii de calitate, prezentate accesibil, in aceasta zi racoroasa in Bucuresti, in anul in care se va sfarsi lumea, conform profetiilor unor persoane analfabete, rezidente, candva, in Mexic, cerandu-mi, simultan, iertare pentru propriile mele greseli neintentionate (just ordinary human nature) le spun, cu recunostinta:

MULTUMESC!

 

Si eu iti multumesc profesore Adrian Nuta! Dumnezeu (daaa, Acela! „Zeul care a plecat”(sic!) fara sa isi ia si jucariile inapoi) caruia dumneata nu prea ii simti prezenta 🙂 sa te binecuvinteze cu multi cititori, caci au ce invata de la domnia-ta, mai putin asta (ca tot vorbeam de gandire critica 🙂 ). Dar acceptam si diversitatea din unitatea salii noastre de lectura! uneori e prea buna! :)) 

Ce e bestial si ce e genial in artist

Posted in floriploiesteanu on Mai 14, 2012 by MyHealingGame

Domeniul animal al spiritului ( sau: ce e bestial si ce e genial in artist)

[…] Dar cine poate face din creatia sa singulara ceva universal? Cine poate exprima ratiunea insasi, legea insasi, prin isprava sa? Un singur tip de individualitate, o stim: geniulCăci singur geniul iese din supunerea sa față de legile date, spre a prescrie altele. 

Ratiunea, adica expresia universalului pe care oricine vrea s-o obtina, se împlântă in animalitate, adica in acea „capacitate particulara” si in acel „talent” pe care le invoca Hegel in acest capitol. Genialitate inseamna in primul rand o inzestrare animala; ea tine de „domeniul animal al spiritului”. Nu numai pictorul si muzicianul trebuie sa aiba o speciala inzestrare animala. Exista si o bestie matematica, asa cum e una poetica sau una filosofica.  

[…]Dar creatia s-a obiectivat acum intr-o opera, care-si are destinul ei. Ai reusit cu adevarat sa spui cu ea ce trebuia? ce vroiai? Ai intruchipat intelesul universal, ce se zbatea in tine ca sa iasa la lumină


Fie ca ai sentimentul reusitei ori nu, opera ta se dovedeste a fi ceva trecator si creatia reprezinta mai degraba disparitia decat implinirea individualitatii creatoare, in cazul in care n-ai stiut sa spui. Nu aceasta m-a interesat, ci „faptul insusi”; nu importă, la urma urmelor, ce am creat si cum am creat, ci aceea ce am vrut sa spun prin creatia mea. 

 Spre a pastra sensul de universalitate pe care-l purtai in tine, trebuie sa declari că opera, care era adevarul tau, nu e pe deplin adevarul tau. 

O constiinta care a ajuns la recunoasterea „faptului insusi” – adica a idealului – sta deasupra realizarilor ei, si pare, hotarat, sa fie onesta. Este onesta cand recunoaste ca nu s-a putut ridica pana la faptul insusi, dupa cum e onesta cand se dovedeste gata a oferi celorlalti un inteles si o exigenta artistica de natura sa-i anuleze propria ei incercare. Este onesta cand vede chiar in opera altora „faptul insusi”. Si totusi, zice Hegel, „adevarul acestei onestitati stă in a nu fi atat de onestă cat pare”. 

Cand vorbeste despre faptul insusi, sau despre ideal, constiinta creatorului se gandeste mai degraba la actul ei particular; dar cand e vorba de creatia care a dus la acest act, ea se retrage din opera si se refugiaza in ideal. Nu cumva o primejdie de minciuna, fata de altii si de sine, staruie in inima oricarui artist? 

Dar acum creatorul de arta le spune ca el, e altundeva. Si de altfel nu sunt ei insisi, toti ceilalti, altundeva„Graba lor de a veni in ajutor nu era ea insasi altceva decat aceea ca ei voiau sa vada si sa arate actiunea lor, nu faptul insusi”?.  In acest joc de subiectivitati, care se vor obiectiva si se retrag statornic din  obiectivitate, unde mai e ratiunea, unde e universalul, care trebuia totusi sa fie una cu fapta individuala?

Arta e o splendida imposibilitate rationala: incercarea cuiva de-a exprima gandul, sentimentul si actiunea tuturor fără ei, ca o individualitate care nu e ca a ei. Dar constiinta face experienta de a nu putea da un cantec incapator ca lumea, decat cu organul lumii insasi, care e gandul. Indaratul marmorei, sunetelor, stihurilor, era ceva de dincolo de animalitate si singularitate: gandul. 


fragment din „Fenomenologia spiritului” a lui Hegel,
explicata de C.Noica, in „Povestiri despre om”
Quotation-Friedrich-Nietzsche-money-music-today-Meetville-Quotes
Parerea mea este ca oricat ar fi de genial un artist, dorinta de celebritate si banii, ii intuneca talentul, devenind un geniu pustiu, nemaitransmitand nimic din ceea ce numai ochiului artistului ii era dat sa „vada”. Bestialul devine politicos si lipsit de sentiment, prin urmare plicticos. Neincrezator in bunatatea sufletului omului, gandul ii devine propria dereglare psihica, distrugand astfel, si ultima legatura dintre el si Lumina pe care Dumnezeu i-a daruit-o pentru a o imparti cu generozitate si celor putin inzestrati.

Unui Narcis contemporan

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 14, 2012 by MyHealingGame

Nimfa Ekhô se indragostise de Narkissos, iar acesta nici n-o baga in seama. intr-un tablou de Poussin, nimfa il priveste pe Narcis in timp ce doarme. intr-un alt tablou, al unui englez mai putin cunoscut, J.W. Watterhouse, mitul e mai explicit: Narcis nu doarme, ci se contempla in apa unui piriu.

Nimfa il priveste cu ochi galesi. E foarte frumoasa. Si trupesa. Narcis e autist, cum ar zice Tania Radu, si ar avea dreptate de data aceasta. Dar nimfa nu are notiuni de psihiatrie. Deznadajduita, fuge intr-o pestera si se lasa sa moara de foame. Trupul ei frumos piere vazind cu ochii. Slabeste in asa hal incit nu mai ramine din ea decit vocea. Striga in nestire numele lui Narcis.

Obsedat de propria sa imagine, Narcis incearca s-o atinga cu degetele. Cu buzele. Bildibic! Cade in apa si se ineaca.

In general, scriitorul nu e un autist. Iar daca e, in zilele noastre a invatat sa inoate. Cind iese din apa trage cu urechea si-l incinta si cel mai mic ecou la opera sa. 



Sursa: http://www.observatorcultural.ro/SOTRON.-Nevoia-de-ecou*articleID_17058-articles_details.html

Sa-i amintim, de la Ovidiu zicere (dar nu singurul – i-o spune si Oscar Wilde in „Portretul lui Dorian Gray”), ca omul este frumos ori in imagine, ori in realitate. :)) Dar adevaratii oameni de arta stiu asta, pe cand omuletul nostru….ba…:-(

You simple boy, why strive in vain to catch


A fleeting image? What you see is nowhere;


And what you love—but turn away—you lose!

Ovid, Metamorphoses

Peripetiile constiintei

Posted in floriploiesteanu with tags , on Mai 13, 2012 by MyHealingGame

Peripetiile constiintei sau caile omului, sunt relevate de geniul lui Hegel in „Fenomenologia spiritului”, o carte greu de inteles pentru oamenii secolului nostru, datorita jargonului irespirabil in care geniul lui si-a ingropat ideile.

Constantin Noica citeste lucrarea lui Hegel la 40 de ani, si este impresionat de genialitatea acestuia, astfel ca incepe sa o povesteasca el insusi, facand-o accesibila si noua, oamenilor obisnuiti, in cartea „Povestiri despre om”, sau neobisnuitele intamplari ale constiintei.

Pentru ca Noica a trait senzatia de regasire de sine, traieste cartea lui Hegel cu o intensitate aparte. Nu am incercat sa citesc cartea lui Hegel, dar am ajuns la jumatatea cartii lui Noica, si pot spune ca am trait peripetiile explicate de Noica, fara sa am habar de „fenomenologia spiritului”. Asa-zisa nebunie de care m-a acuzat un artist care se crede a fi „constient” si mai mult,  „constient de sine”, a fost calea pe care fiecare  om merge intru cristalizarea spiritului. Fenomenologia e cartea peripetiilor adevarate din fiecare constiinta individuala.

„Ai vrea sa nu citesti cartea aceasta – spune Noica – dar ea e dintre cele care nu pot fi ignorate nepedepsit. Daca nu citesti cartea, atunci risti s-o scrii, intr-un fel, adica sa desfasori traiectoria vietii proprii de constiinta, potrivit unora sau altora din capitolele ei. Si riscul cel mare e de-a o scrie prost, de a ramane blocat in cate un capitol si de-a te stinge acolo, asa cum ai putea spune ca se sting atatia tineri apuseni de astazi (mai nou si rasariteni – n.m.) cu narcoticele lor, la capitolul „senzatie”, care nu e decat cel dintai. E un teribil risc sa ignori cartea aceasta. „

Eu nu am ignorat-o decat pana am gasit-o.

„Dar nu e oare si un risc in a o citi sau, mai ales, in a-ti inchipui ca ai inteles-o? Este unul fireste, unul exact opus: riscul de a nu o mai „scrie”, inchipuindu-ti ca ai devenit atat de lucid, incat poti sa te sustragi oricaror peripetii ale cugetului. Numai ca, este si luciditatea aceasta, pe care ti-o poate da Hegel, o peripetie, a veacului nostru.”

As vrea sa fi gasit cartea lui Noica mai devreme, pana sa fi apucat sa traiesc o jumatate din ea. Dar cum niciodata nu e prea tarziu, pana nu e prea tarziu, ma bucur ca am gasit-o in sfarsit. Sa se fi sfarsit in acest punct peripetia constiintei mele? Nicidecum. Este in plina miscare catre adevar, si intru adevar, catre certitudinea finala.

„Poti ignora parerile ganditorilor, poti ignora chiar adevarurile lor, daca sunt straine de orizontul vietii tale, dar nu poti lasa nestiute caile omului, daca a reusit cineva sa le arate. Hegel pare sa fi descris aici gandul de dindaratul gandurilor si demersurilor noastre, fie ca filosofam, ori nu. Si e vorba de un gand pe care il purtam statornic cu noi, dar care, de fapt, spune Hegel, ne poarta cu el, sau care, chiar daca nu-l gandim, ne gandeste el, ne insufleteste si ne leapada el pe drum, atunci cand nu mai suntem in stare sa tinem pasul. Despre asemenea si alte peripetii ne vorbeste cartea lui Hegel.

Constiinta voastra vrea sa se opreasca la o certitudine, dar vede ca nu poate; obtine o alta, dar decade iarasi. De cate ori? Dar invatati intai sa vedeti care va sunt peripetiile.

E primul lucru pe care il afli din cartea aceasta stranie, pentru ca te priveste atat de aproape: ca exista peripetii ale cugetului. De obicei cugetului nostru nu i se intampla nimic; tocmai el ar parea facut sa vada, linistit, ce se intampla afara si inauntru, sa cugete, sa judece. Nu trebuie oare un judecator pentru lume? – Dar viata spiritului este judecata  judecatorilor. Nu e destul sa spui ca trebuie sa educi cugetele. Hegel afirma si el, despre cartea sa, ca descrie „lamurirea sufletului spre a-l face sa devina spirit”, dar lamurirea, arderea, ispitirea in cuptoare, nu se face pedagogic, in cuptoare caldicele, nici macar consimtit, ci e o peripetie, o patanie (ca si pathos-ul grec). In locul unui cuget care sa spuna ce este pe lume sau ce trebuie sa fie, iata unul care pateste ceva incercand sa spuna asa.

Dar ca exista peripetii ale cugetului nu e inca totul. Peripetiile sunt legate.

Intai crezi ca ai certitudinea sensibila, senzatiile cele bune, tari, directe, evidente; dar sub ele totul se destrama. Esti trimis la certitudinea perceptiei, care iti da lucrurile, dar lucrurile stau sub legi. Treci la legile intelectului, dar certitudinea intelectului nu e doar una de sine?

Atunci te muti de la constiinta simpla, care e despre ceva, la „constiinta de sine”. Aici cauti iarasi certitudinea; o cauti in strafundurile vietii de care tii, in sinea celuilalt, pe care il infrunti, sau in sinea ta –  si nu dai decat de sfasiere.

Ai gresit, iti spui, ai luat constiinta si constiinta de sine izolat.  Trebuie sa le iei impreuna, ca „ratiune”. Si atunci traiesti peripetiile ratiunii, care observa in afara si nu capata legi sigure, incat sunt goale, se cauta zadarnic pe sine in tiparele trupului si in circumvolutiunile creierului, apoi iese in larg sa puna ordine in lume si aduce haosul. Iar toate acestea sunt peripetiile noastre legate, pe care le istoriseste Fenomenologia.

Si peripetiile nu sunt doar legate, sunt  organizate, cifrate, ca sub un cod genetic. E cel mai straniu lucru din cartea lui Hegel ca, dupa ce ideile devin intamplari si intamplarile se leaga, ele se iau de mana si incep un dans dialectic, dansul care isi face primii pasi in gandirea moderna. Si iata ce firesc se intampla lucrurile totusi: intai totul e un ghem, totul e invalatucit in sine, e un An sich, spune Hegel; pe urma ghemul se preface intr-o infasurare sigura de sine, ca pe un fuior, e un Fur sich, spune Hegel, si apoi firul se toarce, atat cum era in sine, cat si cum e, pentru sine; e un An und fur sich.   

Ai putea crede vreodata ca aceste trei momente aveau sa se numeasca: teza, antiteza si sinteza? Totusi numai profesorii le numesc asa – Hegel doar in cateva randuri – si fireste le va fi greu sa spuna ca senzatia e teza, perceptia e antiteza si intelectul sinteza.

Dar senzatia e un in sine, perceptia ceva pentru sine,  si intelectul are si generalitatea uneia si precizia celeilalte, iar toate trei se invalatucesc, dand un nou ghem, pe care-l infasoara ca pe un fuior, constiinta de sine, spre a-l desfasura apoi ratiunea. Toate curg asa in tact, odata cu cartea lui Hegel, de parca ai asista la o bachanala – cum spune el singur in prefata  – in care nici un termen nu e strain de sacrul dans.

Dar e un dans al ideilor, va zice oricine la inceput, nu e unul al peripetiilor reale. Credeti? Peripetiile nu sunt numai organizate, ele sunt si intruchipate. La fel de firesc cum se inlantuiau ele in ritmul dialectic, se vor desfasura acum dupa intruchiparile istoriei. Peripetiile constiintei au fost peripetiile omului istoric. Si dintr-odata, de la „constiinta de sine”, iti apar in cartea lui Hegel intruchiparile istoriei stiute, atat de nesilit, incat de fiecare data poti pune altele, alaturi de cele ale cartii. Povestind pataniile constiintei, Hegel desfasoara peripetiile istoriei de trei ori, in cercuri tot mai largi, pana ce unda istoriei ajunge, pare-se, la tarmul certitudinii cautate.

Care e aceasta? ar putea spune cititorul nerabdator; sa ni se spuna limpede care e cunoasterea sigura si atunci vom iesi de sub peripetii, ba nici macar nu va mai trebui sa citim cartea. Dar cartea lui Hegel se face si reface cu fiecare dintre noi, de parca n-ar fi scrisa. „Fenomenologia” e cartea peripetiilor adevarate din fiecare constiinta individuala.

Ai vrea sa nu citesti cartea aceasta, dar ea e dintre cele care nu pot fi ignorate nepedepsit. Daca nu citesti cartea, atunci risti s-o scrii prost. Risti sa ramai blocat in cate un capitol si sa te stingi acolo.”

Constantin Noica – POVESTIRI DESPRE OM 
dupa o carte a lui Hegel
 

Poetul, ca poet

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 12, 2012 by MyHealingGame

„Poetul este poet numai atunci cand ia măsura, deci cand rosteşte priveliştile cerului in aşa fel încat el intră în armonie cu apariţiile strălucitoare ale cerului ca fiind acel element străin în care zeul necunoscut îşi află locul potrivit; în mod curent folosim cuvantul „imagine” pentru a denumi înfăţişarea şi aspectul unui lucru.

Esenţa imaginii este: a face ca ceva să fie vizibil. Copiile şi imitaţiile nu sunt, în schimb, decat variante degenerate ale imaginii autentice, care, in calitate de înfăţişare, face ca invizibilul să devină vizibil, şi conferindu-i astfel o imagine, îl mută într-un spaţiu care îi este străin, întrucît creaţia poetică ia acea misterioasă măsură, şi o ia în raport cu chipul cerului, ea vorbeşte în „imagini”.

De aceea, imaginile poetice sunt conferiri de imagine într-un sens privilegiat: nu sunt simple fantazări şi imaginaţii, ci incluziuni vizibile a ceea ce este străin în înfăţişarea realităţii familiare. Rostirea poetică conţinută în imagini strange laolaltă într-o unică expresie luminozitatea şi ecoul strălucitoarelor apariţii cereşti, întunericul şi tăcerea a ceea ce este străin.

Prin înfăţişările sale, zeul ne intrigă, introducand un element străin in realitatea care ne este familiară. Prin introducerea unui element străin care intrigă se vesteşte permanenta lui vecinătate.

Tocmai de aceea, după versurile „Plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pămant”, Holderlin poate continua:

… Şi totuşi

Umbra nopţii cu stelele ei.

Dacă pot vorbi astfel, nu este mai pură decat

Omul, această imagine a divinităţii. „

„…IN CHIP POETIC LOCUIEŞTE OMUL…”
Originea Operei de Arta – Martin Heidegger

In templul sufletului nostru

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 12, 2012 by MyHealingGame

 „Dacã n-ai înteles pânã la 40 de ani sã mergi în sala de concert, zadarnic crezi cã în deplinã maturitate – independent de faptul cã manipulezi calculatorul, cã esti un om de înaltã calificare, cã esti un om de afaceri de mare succes – mai poti gãsi templul necesar în sufletul tãu pentru a te linisti cu o simfonie”. Iosif Sava 

Aviz pentru tineretul secolului vitezei schimbarilor.

In templul sufletului nostru nu este altceva decat iubirea. Ea vine printr-un om, si este desavarsita de Dumnezeu, pentru ca numai El permite sa se intample atatea si atatea unui suflet de om, tocmai pentru a-l ajuta sa isi elibereze iubirea sufletului pentru Creatorul sau.

Imi tremura inima cand ascult Mozart, ma ridica, ma coboara, imi freamata inima de bucurie, apoi tot el ma linisteste, si ma adanceste in tacere. In mine insami. Muzica reala nu face decat sa te ajute sa te cunosti pe tine tot mai bine, sa afli cine esti, cum esti, cu bune dar si cu rele, cu suisuri, dar mai ales cu alunecarile tale, devierile de care nu scapa nimeni intr-o viata de om. Daca nu cunosti coborasurile, urcusurile nu pot exista. Iar daca ai cunoscut numai urcusurile, coborarea va fi mai neagra decat moartea insasi. De aceea Creatorul nostru ni le combina, ca sa nu avem numai dintr-o categorie si sa ne pierdem sufletul.

Muzica lui Mozart este exact viata sufletului nostru, asa cum este viata unui om, o combinatie intre allegro, allegro con brio, andante si menuet. O viata nu poate fi doar menuet, sau doar andante, sau numai allegro, cu cat mai putin numai „con brio”.

Concertul pentru pian 25, sau KV503 dupa numerotare. E inaltator, ca toata muzica lui Mozart.

Ochii nu mint niciodata

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 11, 2012 by MyHealingGame

Originality is simply a pair of fresh eyes….zicea inspirat un poet.

Ochii ne sunt fereastra sufletului. Cu cat sufletul sufera mai tare, cu atat ferestrele sufletului se micsoreaza. Cu cat sufletul este mai luminos, cu atat ferestrele prin care poate fi vazuta lumina lui, sunt mai largi deschise.

Cu adevarat, ochii ne sunt fereastra sufletului…si sunt atat de frumosi…  iar sufletul este frumos deasemenea. Uneori se incrunta, alteori zambesc, uneori sunt tristi, alteori fericirea se poate citi in ei. Exista mai multe feluri de fericiri, asa cum exista si mai multe feluri de tristeti, care se pot citi in ochii semenilor nostri…exista o fericire pura, de copil caruia i-ai satisfacut o dorinta…apoi exista fericirea unei anumite sigurante materiale, pe care o citesti destul de usor…dar cei mai expresivi sunt ochii umbriti de tristete; sunt sfasietori, cel putin pentru mine. Chiar si acei ochi care privesc intr-un mod aparent rautacios, poti citi in ei suferinta, ochii pastrand in permanenta legatura cu adancimile sufletului.

 

Exista vederi scurte, si vederi prea lungi, vederi inguste si vederi largi. Toate sunt firesti. Ultimele doua ar putea parea nefiresti, dar sa nu ne lasam pacaliti. La o analiza superficiala, am putea spune ca aceste doua ultime categorii sunt ale sufletului dar, la o analiza atenta se poate intelege, foarte usor de altfel, ca ele sunt doar ale mintii, nu si ale sufletului.

 

Vederile sufletului sunt exact ca ale unui vultur, ce zboara in inaltimile cerului si poate cuprinde si scruta tot orizontul, intreaga realitate, si nu franturi din ea. Iar realitate nu este numai ceea ce vedem cu ochii nostri, ci este intregul existentei care se afla in fiecare dintre noi.

 

Lumina ochilor ne este cea mai scumpa comoara… vazand un orb, ni se strange sufletul de durere. Dar am intalnit la cei orbi, atata maretie de suflet, incat mi-am spus ca fericiti sunt cei orbi, care  vad totul numai prin ochii sufletului. Dar cand ochii sufletului ajung sa fie orbi, multa durere este adunata in inima. Sa ne rugam pentru vederea sufletului nostru, ca si pentru cea a ochilor nostri. Nimic nu este mai pretios decat a putea vedea sufletul omului, dincolo de ceea vedem cu simturile noastre, caci de multe ori simturile ne ofera o realitate iluzorie, deformata de mintea noastra, iar nu realitatea in ansamblul ei.

Priveste oamenii in ochi, caci ei iti spun toate suferinta din sufletul lor. Si nu te lasa pacalit de aparente; nu exista suflet rau, ci doar suflet chinuit, micsorat de suferintele prin care a trecut omul, aproape orb uneori, dar niciodata rau. Caci totul a inceput in ochii unui copil…

“Petrecerea” continuă

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 9, 2012 by MyHealingGame

“Petrecerea” continuă

Posted on May 9th, 2012 by FloriPloiesteanu | Edit

Trahanache e mărginit și influent. Cațavencu e veros, lipsit de scrupule. Agamiță Dandanache e decrepit și cu pretenții. Totuși, în comparație cu Cațavencii, Farfurizii și Tipăteștii de azi, lumea lui Caragiale pare aproape idilică! E chiar capabilă să se mântuie prin râsul pe care-l provoacă, pe când demagogii, carieriștii, canaliile de azi n-au haz. In fața lor, râsul se transformă în grimasă.

După decembrie ’89, când demagogia s-a “democratizat”, ne-am pomenit destul de repede cu un Cațavencu “de tranziție” care a învățat expresii noi. El “implementează”, “anvizajează” sau ne lămurește cum “se derulează” cutare problemă. În rest, “progresul, stimabile, progresul”!  Totul pare o farsă pe care ne-a jucat-o soarta. Căci nu poți să vezi la nesfâșit “Scrisoarea pierdută” nici măcar în forma originală, dar cu atât mai puțin în forme caricaturizate. În parlament sau în alte saloane ale Puterii, Cațavencu, Farfuridi și Agamiță nu te amuză, te exasperează.

Și mai e ceva. La Caragiale, “cetățeanul turmentat” e doar amețit de trăncăneala politică și indecis. Acum, a depășit această stare. E dezamăgit, nervos, hărțuit de griji. A obosit ascultând fraze goale. Nu mai are răbdare să urmărească “spectacolul”, să-l asculte pe Farfuridi vorbind despre Europa, pe Agamiță vorbind despre cum a întors-o, “cu politică”, pe Trahanache invocând “enteresul țării”, pe Cațavencu amenințând cu publicarea de plastografii în “Răcnetul Carpaților”.

Cațavencu, Trahanache și ceilalți contează, la Caragiale, pe șansa de a-l “manipula”, cum am zice azi, pe “cetățeanul turmentat”. În privința aceasta, nu s-a schimbat nimic. Numai că fără fostul “cetățean turmentat”, devenit “cetățeanul apatic”, “cetățeanul scârbit” sau “cetățeanul disperat”, toată agitația Cațavencilor, a Farfurizilor, a  Tipăteștilor e lipsită de noimă. De aceea, retragerea lui de pe scenă și metamorfozele lui ar trebui să-i neliniștească, ba chiar să-i sperie. “Spectacolul” rămâne fără sens, hilar, grotesc, dacă Farfurizii, Cațavencii, Tipăteștii ajung să joace între ei, pentru ei, într-o sală goală. “

Vremea Întrebărilor – Caragiale și noi – aprilie 1994

Au trecut 18 ani de când Octavian Paler a scris acest articol.  Încep să nu mai cred în vorba chimistului francez Lavoisier, că “în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Adevărul este că, nu cuvintele lui Lavoisier sunt false, ci natura noastră. Ne-am rupt de natura noastră de oameni, ne-am rupt până și de legea relativității lui Einstein, nu mai suntem o formă de energie, am devenit statici, pietrificați, nu ne mai transformăm. Pur și simplu nu reușim să atingem “ordinea implicită” a “universului” în care trăim. Am întors pe dos chiar și teoria cuantică a lui Bohm, care spune că universul este conținut în fiecare parte a sa, și că fiecare parte este condensarea întregului univers.

Dar de fapt, teoria este adevărată, și haosul din noi înșine devine haosul general al universului în care ne ducem evanescenta existență. Am rămas la planul dens al universului, nu putem atinge planurile subtile ale acestuia, pentru că suntem lipsiți de energia necesară transformării.  Ne-o consumăm pe lucruri fără nici o importanță. La ordinea implicită putem ajunge numai transformându-ne.

Prin urmare, staționăm,  iar pe scena politică “petrecerea” continuă.

Filed under: comentarii si citate

Dimineata devreme cu floriploiesteanu de iasi

Posted in floriploiesteanu on Mai 9, 2012 by MyHealingGame

floriploiesteanu de Iasi, isi incepe ziua cu floriploiesteanu de Bucuresti in gand.

Am observat, ca de nu reusesti inainte de culcare sa ma vizitezi, te trezesti cu gandul direct la blogul meu! 🙂 De ce oare!?  biasu(ri)l(e) de confirmare…bata-l(e) vina :))

Daca – din diverse motive – ai vreo neclaritate, imi poti scrie! ai adresa mea de mail, si iti pot lamuri orice fel de dilema ai avea.

 Iti doresc sa fii iubita! Constient! pentru cine esti cu adevarat, nu pentru ceea ce pari a fi.

Criza mondiala – Judecata lui Dumnezeu

Posted in floriploiesteanu on Mai 8, 2012 by MyHealingGame

Scrisoarea a 8-a   catre  PREOTUL KARAN,

DESPRE CRIZA MONDIALĂ

Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea. Cine sunt eu ca să mă întrebi despre o taină atât de însemnată? „Vorbeşte când ai ceva mai bun decât tăcerea”, spune sfântul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum mai bună decât orice vorbire, totuşi, din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.

„Criză” e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfânta Scriptură acest cuvânt este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la judecată (Psalmul l, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a   zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi Apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).

Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu. 

Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată” în loc de criză de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea: 

„Judecata lui Dumnezeu!” Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era război sau molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii, criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită , judecată”, ci „criză”. Ca restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles, cum este Judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul „criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.

Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu? Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani.

Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu. 

Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor  şi să strige cu suspinare şi pocăinţă:, Judecata lui Dumnezeu!”

Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi fie limpede.

Sănătate ţie şi pace!

Episcop Nicolae Velimirovici

Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi

– scrisori misionare –

Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas

Tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Pârinte Galaction,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Bucureşti, 2002, la editura Sofia

Curajul meu de a iubi frumosul suflet al artistului

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 8, 2012 by MyHealingGame

Si eu mi-am negat sentimentele aproape un an de zile. Din iulie 2008 pana in mai 2009. M-am acuzat ca iubesc un om pe care nu am voie sa-l iubesc; ca iubesc un om care nu are nevoie de iubirea mea; ca iubesc un om care nu ma va iubi niciodata; ca va trebui sa fiu constienta ca voi iubi ca nebunii, de una singura. Si dupa ce m-am acuzat si am stat in iadul gandurilor create de mine impotriva mea, am acceptat ca asta este ceea ce inima mea simte. Si am renuntat sa ma mai ascund. Toata lumea din jurul meu, inclusiv familia mea (intreaga) stie ca iubesc un suflet de artist. Unii dintre ei accepta acest lucru, altii nu. Dar adevarul este ca nu am nevoie de confirmarea nimanui ca sa-l iubesc. Nici macar de a lui. Nu el trebuia sa imi dea voie sa-l iubesc, ci inima mea. Curajul de a iubi pe cineva care nu ma poate iubi, m-a eliberat de parerea de mine insami. M-a eliberat de propriul meu dusman: eu insami; pre-judecatile mele insele. Pentru ca unde intra iubirea nu mai incape eu, mie, al meu. Nu mai incape orgoliul. Intr-o inima plina de mandrie, iubirea nu isi face loc decat inghesuindu-se printre orgolii si judecati ale altora. Am fost umilita de atatea ori, dar nu mi-a mai pasat ca alte dati inainte. Nimeni nu ar fi putut rezista atator umilinte, nimeni dintre cei ce nu constientizeaza ce vor cu adevarat: ori vor sa iubeasca, ori vor persoana langa ei. Eu am ales: ii iubesc sufletul pana voi muri, de persoana lui nu am nevoie, fiindca nici nu incap… e prea mare inghesuiala in inima lui…

Curajul este garantul libertatii noastre. El si numai el. Iubesc un suflet, asa cum il iubesc pe Dumnezeu, care nu poate fi iubit decat din toata inima, si nu am nevoie sa creada nimeni asta. Sufletul omului il iubesti altfel decat pe omul insusi. A iubi sufletul lui este a-mi dori sa ajunga la deplinatatea fortei sale artistice, creatoare. Cum ar putea cineva sa il iubeasca asa pe frumosul artist, cand fiecare isi vede doar interesul propriu? sufletul lui merita totul.

Exista in biblie niste cuvinte „blestemat omul care nădăjduieşte în om”. Grele cuvinte pentru majoritatea dintre noi. Cum e blestemat omul ce nadajduieste in om? Suferind. Neimpacandu-se cu propria inima. Negasindu-si pacea sufletului si bucuria.

De aceea, citind astazi pe blogul unei femei randurile de mai jos, am recunoscut zbuciumul acelor luni, din mine insami.

A avea curaj nu inseamna doar a face pasi mari spre o femeie care iti place si a-i spune: “Draga mea, te plac mult, hai sa bem o cafea”.

Nu, nu-i acesta curajul. El contine sensuri si semnificatii mult mai profunde, caci ascunde acolo esenta sufletului nostru nemuritor, facut doar pentru a-l iubi pe Dumnezeu. A avea curaj sa iubesti inseamna a recunoaste ca esti predestinat sa-ti iubesti si dusmanul, in aceeasi masura in care iti iubesti si prietenul.

Cand ne inhibam sau ne negam sentimentul iubirii, noi ne aflam in fata unui dusman. Paradoxul face sa credem ca iubim prea mult, dar tocmai acum, cand ni se pare ca iubirea da in clocot, ascunzandu-ne, ucigandu-ne sentimentul iubirii, noi fugim de el, si transforma fiinta pe care o putem iubi intr-un mare dusman.

Ne temem de acest sentiment la fel de mult pe cat ni-l dorim si cu tot atata patima il cautam. Dar cautam si nu cautam, vrem si nu vrem, ne dorim si ne temem. Aceasta pentru ca asezam iubirea in tiparele noastre. Fiindca a iubi inseamna pentru noi a ramane impreuna, a face copii impreuna, a face sex, a strange bani si a locui in aceeasi casa.

Noi suntem obisnuiti sa ne bucuram doar de raspunsul pe care persoana iubita ni-l da la iubirea noastra si sa credem ca noi iubim. Raspunsul acela este, totusi, ceva ce vine din exteriorul nostru si de aceea, cand pierdem fiinta iubita, noi cadem bezmetici in tristete sfasietoare. Tristetea aceasta este semnul ca n-am inteles, inca, ce este curajul de a iubi, ce este sentimentul iubirii.

Incercati sa va eliberati iubirea din stransoarea invataturilor primite in viata.Dati-va voie sa simtiti. Atat. Sa va spuneti: “Da, iubesc aceasta femeie/barbat” si sentimentul meu de iubire este suficient. Fara a face aceasta,veti transforma fiinta iubita in dusmanul vostru si, ori de cate ori va va refuza un favor, ori de cate ori veti astepta sa va intalniti si nu va veni la intalnire, ori de cate ori va intarzia sa va sune, va veti simti frustrati si veti fi din nou intr-o lupta apriga cu iubirea din voi.

Cand veti avea libertatea interioara de a iubi, pur si simplu, veti astepta faptele si schimbarea vietii voastre de la voi insiva, nu de la celalalt. Frica de iubire nu va mai da tarcoale si nu va mai taraste in prapastia neguroasa a conditionarilor, caci simtind ca iubiti, veti intelege ca sunteti stapani pe propriul vostru destin.

Asta inseamna sa ai curajul de a merge dupa sentimentul tau si nu dupa felul in care el este exprimat de fiinta iubita. Ea isi traieste propriul sentiment. Si, daca te iubeste sau nu ramane o problema a ei, una pe care o va intalni in viata pana ce va invata ca este un curaj sa nu suferi, sa nu te doara dragostea. Dragostea nu doare cand iubesti, ci numai atunci cand ti-e frica sa iubesti.

Frica noastra de iubire este mai mare decat toate fricile, iar curajul razboinicului paleste subit in fata trairii unei iubiri. Frica noastra de iubire ne indeamna sa credem ca nu putem concepe si nici nu putem ingadui sufletului nostru sa-si iubeasca dusmanul, asa cum spune Iisus. Frica de iubire ascunde lipsa de curaj si, prin aceasta, incapacitatea de a iubi in sensul cel mai inalt si cel mai stralucitor al iubirii.

Sursa:http://mdjohana.blogspot.com/2012/04/avea-curaj-sa-iubesti.html

Love Quote of the Day

Posted in floriploiesteanu with tags on Mai 6, 2012 by MyHealingGame

Love comes unseen; we only see it go.

Austin Dobson
4 You 2

Unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Posted in DANIEL IANCU,, EGO with tags on Mai 6, 2012 by MyHealingGame

Unii oameni primesc inca de la nastere, un talent deosebit, cum ar fi de exemplu o voce minunata, cu un timbru deosebit, unic, fata de al altor oameni, si o inteligenta muzicala pe masura vocii sale. Altii nu au primit acest talent, dar vor fi primit altceva, alt talent pe care punandu-si-l in valoare sa ii poata ajuta pe aceia pe care Dumnezeu, in marea sa milostivire, ni-i aduce in calea cea scurta a vietii noastre.

Asadar, talentul fiind primit la nastere, omul are datoria sa si-l cultive, sa si-l puna in valoare, dar nicidecum nu are voie a crede cumva ca l-a meritat, pentru ca nu a facut nimic atunci, in afara de a se naste. Nici macar meritul de a ne naste nu il avem, fiindca altcineva a hotarat ca noi sa venim pe lume.

Cand crezi ca ai un talent care ti se cuvenea, cand devii chiar increzut in tine insuti ca nu esti ca ceilalti, numai pentru ca tu te simti special inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, atunci ai pierdut toata agoniseala de pana in acel moment, a sufletului tau.

Este exact ca in pilda vamesului si fariseului, pe care Domnul Iisus Hristos a dat-o oamenilor, ca sa ne arate cat de sila ii este lui Dumnezeu de aceia care se mandresc cu realizarile si puterile lor, fiindca, dupa cum a spus in alta pilda, cea a semanatorului. tot ceea ce avem este dar de la Dumnezeu.

Acum doua mii de ani, catre unii care se credeau ca sunt drepti si priveau cu dispret pe ceilalti, Domnul Iisus Hristos le-a zis pilda aceasta:

“Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames.  Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.

Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului.

Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.”

Am citit pe blogul lui Daniel Iancu urmatoarea afirmatie facuta chiar de el insusi, artistul talentat si cu o voce de un timbru deosebit, ca raspuns unul comentariu care reprezenta chiar realitatea despre opera artistului.

„P.S. : Şi mâine dacă dau colţu’ , tot rămâne ceva bun în urma mea. Dar în urma ta?”     

Raspunsul sau, al artistului cu talent daruit de Dumnezeu, m-a lasat „ca la dentist”. Si cum artistul a scris “no comment, netul este al tuturor” spun si eu : “no comment, netul este al tuturor iar talentul artistic doar al catorva care inca nu au ajuns sa fie demni de el, crezand ca trei cd-uri cu muzica folk ar fi lucru mare. Este, lucru mare, dar cand te mandresti cu ele in fata unuia care nu are acest talent, s-ar putea ca urmatoarele ori sa nu mai apara, ori sa apara degeaba, ca nu vor mai putea misca nici o inima. Dar el are trei cd-uri si netalentatul nu le are. :)) cat se poate mai adevarat!

Unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Dar unde Dumnezeu a dat, va cere folosul pe care l-au adus celorlalti pentru talentul daruit artistului. Dumnezeu uraste mandria, dar ii iubeste totusi pe mandri, asteptand in fiecare clipa sa isi vada greseala si sa se intoarca acasa, precum fiul risipitor la tatal sau. Au timp, pana mor. Dupa aia, Dumnezeu cu mila.

Vremea tuturor lucrurilor (Eccl. 3,1-11)

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

ECCLESIAST

l. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

3. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

4. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

5. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

6. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

7. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

8. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.

9. Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?

10. Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.

11. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.

12. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.

13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.

14. Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.

15. Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.

16. Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit.

17. Şi am gândit în inima mea: “Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit”, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.

18. şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: “Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace”.

19. Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!

20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.

21. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?

22. Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?

ECCLESIASTUL IN VERSURI

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

EUGEN DORCESCU - ECCLESIATUL IN VERSURI

1. Aşa grăit-a vechiul Qoheleth 

Fiul lui David, regele poet,

El însuşi rege în Ierusalim.

 

2. Aşa grăit-a: Havel Havalim!

El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,

În necuprinsa lui înţelepciune :

Deşertăciune-i tot. Deşertăciune !

 

3. Într-adevăr, cu ce se-alege oare

Sărmanul ins din truda lui sub soare ?

Ce foloseşte omul scos din lut

Trudind o viaţă-ntreagă neştiut ?

 

4. Trec generaţii, una câte una,

Şi vin şi trec şi trec şi vin întruna.

Pământul doar rămâne-ntotdeauna.

 

5. Răsare astrul zilei. Şi apune.

Goneşte din genune în genune,

Spre locul unde iar o să apară

A doua zi. Când va apune iară.

 

6. Şi vântul. Ghem de vaier şi suspine,

Se-ndreaptă către miazăzi, revine,

Urcă spre nord, se-ntoarce, dă târcoale

La nesfârşit prin cercurile sale.

 

7. Se varsă-n mări zăpada iernii toată,

Dar marea nu se umple niciodată.

Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi

Vâslesc, ca nişte stoluri verzi de fluturi,

La locul lor dintâi, la începuturi.

 

*

8. Istovitor e totul. Graiul gurii

Nu poate prinde freamătul făpturii,

Atât de mult se zbuciumă şi-asudă

Foşgăitoarea lumilor armadă.

Nu pridideşte ochiul să tot vadă

Şi-auzul nu se satură s-audă.

 

9. Ce-a fost cândva n-o să mai fie oare ?

Ce s-a-ntâmplat cândva nu va mai fi ?

Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi.

Încât conchid: Nimic nu-i nou sub soare.

 

10.Dacă vreun glas îmi susură-n ureche

Vorbind de-un lucru nou, nici nu-l ascult.

Acel ceva a fost demult, demult,

Ne-a precedat, din veac, în vremea veche.

 

11.Cei care au trăit mai înainte

Uitaţi sunt azi. Şi-aidoma vor fi

În veci de veci ai oamenilor fii.

Toţi cei de-acum şi cei ce vor veni.

Urmaşii lor nu-i vor mai pomeni,

Căci nu există-aducere-aminte.

 

*

12.Eu rege-am fost cândva în Israel. 

Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim.

13.Şi am hrănit în inimă un ţel:

Să-ncerc a înţelege în vreun fel

Această lume-n care vieţuim

(Un chin cumplit, pe care Elohim

Ni-l dă, să ne strivească întru el ).

14.Am cercetat, cu sârg şi cu sudoare,

Tot ce-mplinim şi nu-mplinim sub soare.

Am cercetat. Şi iată, toate sunt

Deşertăciuni. Şi goană după vânt.

 

15.În van te lamentezi şi te nedumeri.

Nu poţi să-ndrepţi ce-i strâmb din şold sau umeri

Şi ce lipseşte n-ai să ştii să numeri.

 

16.Rostit-am deci în inima-mi, zicând:

Aici în Iebus n-a domnit nicicând

Un împărat care să poată spune

Că m-ar întrece în înţelepciune.

17.Şi-am vrut cu de-amănuntul a pricepe

Înţelepciunea când şi unde-ncepe,

Să descifrez ce sunt, ce-au fost să fie

Prostie, cunoştinţă, nebunie.

Şi-am înţeles că-atare gânduri sunt

Tot vanităţi. Şi goană după vânt ;

 

18.Că-n bogăţia-nţelepciunii zace

(Precum un hoit uscat în carapace)

Amărăciunea neputinţei tale.

Ieşire nu-i. Nu este nicio cale.

Multă-i ştiinţa? Multă-i şi durerea.

Aceasta ţi-e averea. Şi puterea.

 

II

1.I-am zis inimii mele : Spre plăcere

Îndreaptă-te. Şi veselie cere.

Şi ia de la viaţă cele bune.

Dar vai: şi-acestea-s tot deşertăciune !

 

2.Numit-am astfel râsul nebunie.

Şi voioşia ? Ce-mi mai spune mie…

 

3.Apoi am cugetat : În desfătare

Şi-n vin scălda-voi carnea-mi muritoare,

În timp ce inimii îi voi impune

Să bată doar în ritm de-nţelepciune,

Lucidă şi atentă, scrutătoare,

Spre-a observa prostia cât de mare-i

Şi ce e nimerit să întreprindă

Sub soare omenimea suferindă.

 

4.Făcut-am lucruri strălucite : Case,

Sădit-am vii întinse, tămâioase,

 

5.Grădini, dumbrăvi. Şi am plantat în ele

Pomi roditori, cu fructe mari şi grele.

 

6.Săpat-am iazuri, lacuri, rezervoare,

Să ud copacii doldora de floare.

 

7.La mine-n curte, robii, servitorii

Şi-au înmulţit şi şi-au crescut feciorii,

Avut-am oi nenumărate, vite

Ce-acopereau pământul sub copite.

I-am depăşit, prin marea lor mulţime,

Pe toţi acei care, din străvechime,

Te-au cârmuit cândva, Ierusalime.

 

8.Argint şi aur. Regii şi satrapii

Săltau în jurul meu cum saltă ţapii.

Adus-am cântăreţi şi cântăreţe,

Să-mi legene auzul la ospeţe,

Şi-a oamenilor vană dezmierdare

Nădăjduind delicii şi uitare :

O soaţă mi-am adus. Şi ţiitoare.

 

9.Am fost măreţ. Pe toţi i-am întrecut.

Pe toţi care tronat-au în trecut,

Fie că-i ştim, fie că nu-i mai ştim,

Aici în Iebus, în Ierusalim.

Dar nu m-am rătăcit de prea mult bine –

Credeam că-nţelepciunea-i lângă mine.

 

10.Tot ce poftit-au ochii, au primit.

Şi inima, la fel. S-a-mpodobit

Din munca mea. Le-am dat tot ce-au dorit.

Totu-i plătit. Şi totul e de-a gata.

Eu am muncit, tot eu am irosit :

Aceasta mi-a fost partea. Şi răsplata.

 

*

11.Şi iată, m-am uitat cu luareaminte

La tot ce făurisem mai-nainte,

La toată truda mea covârşitoare.

Privit-am iubitor, ca un părinte,

Dar vechiul gând mi-a încolţit în minte :

Deşertăciune-i truda. Şi vânare

De vânt. Şi fără niciun rost sub soare.


 


 
ş
i-asud
ă
 Fo
ş
g
ă
itoarea lumilor armad
ă
. Nu pridide
ş
te ochiul s
ă
tot vad
ă
 
Ş
i-auzul nu se satur 
ă
s-aud
ă
.9. Ce-a fost cândva n-o s
ă
mai fieoare ?Ce s-a-ntâmplat cândva nu va mai fi ?Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi.Încât conchid: Nimic nu-i nou subsoare.10.Dac
ă
vreun glas îmi susur 
ă
-nurecheVorbind de-un lucru nou, nici nu-lascult.Acel ceva a fost demult, demult, Ne-a precedat, din veac, în vremeaveche.11.Cei care au tr 
ă
it mai înainteUita
ţ
i sunt azi.
Ş
i-aidoma vor fiÎn veci de veci ai oamenilor fii.To
ţ
i cei de-acum
ş
i cei ce vor veni.Urma
ş
ii lor nu-i vor mai pomeni,C
ă
ci nu exist
ă
-aducere-aminte.
*
 12.Eu rege-am fost cândva în Israel.Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim.13.
Ş
i am hr 
ă
nit în inim
ă
un
ţ
el:S
ă
-ncerc a în
ţ
elege în vreun felAceast
ă
lume-n care vie
ţ
uim(Un chin cumplit, pe care Elohim Ni-l d
ă
, s
ă
ne striveasc
ă
întru el ).14.Am cercetat, cu sârg
ş
i cu sudoare,Tot ce-mplinim
ş
i nu-mplinim subsoare.Am cercetat.
Ş
i iat
ă
, toate suntDe
ş
ert
ă
ciuni.
Ş
i goan
ă
dup
ă
vânt.15.În van te lamentezi
ş
i te nedumeri. Nu po
ţ
i s
ă
-ndrep
ţ
i ce-i strâmb din
ş
old sau umeri
Ş
i ce lipse
ş
te n-ai s
ă
 
ş
tii s
ă
numeri.16.Rostit-am deci în inima-mi,zicând:Aici în
 Iebus
n-a domnit nicicândUn împ
ă
rat care s
ă
poat
ă
spuneC
ă
m-ar întrece în în
ţ
elepciune.17.
Ş
i-am vrut cu de-am
ă
nuntul a pricepeÎn
ţ
elepciunea când
ş
i unde-ncepe,S
ă
descifrez ce sunt, ce-au fost s
ă
fieProstie, cuno
ş
tin
ţă
, nebunie.
Ş
i-am în
ţ
eles c
ă
-atare gânduri suntTot vanit
ăţ
i.
Ş
i goan
ă
dup
ă
vânt ;18.C
ă
-n bog
ăţ
ia-n
ţ
elepciunii zace(Precum un hoit uscat în carapace)Am
ă
ă
ciunea neputin
ţ
ei tale.Ie
ş
ire nu-i. Nu este nicio cale.Mult
ă
-i
ş
tiin
ţ
a? Mult
ă
-i
ş
i durerea.Aceasta
ţ
i-e averea.
Ş
i puterea.
II
 
1.I-am zis inimii mele : Spre pl
ă
cereÎndreapt
ă
-te.
Ş
i veselie cere.
Ş
i ia de la via
ţă
cele bune.Dar vai:
ş
i-acestea-s tot de
ş
ert
ă
ciune !2.Numit-am astfel râsul nebunie.
Ş
i voio
ş
ia ? Ce-mi mai spune mie…3.Apoi am cugetat : În desf 
ă
tare
Ş
i-n vin sc
ă
lda-voi carnea-mimuritoare,În timp ce inimii îi voi impuneS
ă
bat
ă
doar în ritm de-n
ţ
elepciune,Lucid
ă
 
ş
i atent
ă
, scrut
ă
toare,Spre-a observa prostia cât de mare-i
Ş
i ce e nimerit s
ă
întreprind
ă
 Sub soare omenimea suferind
ă
.4.F
ă
cut-am lucruri str 
ă
lucite : Case,S
ă
dit-am vii întinse, t
ă
mâioase,5.Gr 
ă
dini, dumbr 
ă
vi.
Ş
i am plantat înelePomi roditori, cu fructe mari
ş
i grele.6.S
ă
 pat-am iazuri, lacuri, rezervoare,S
ă
ud copacii doldora de floare.7.La mine-n curte, robii, servitorii
Ş
i-au înmul
ţ
it
ş
i
ş
i-au crescut feciorii,Avut-am oi nenum
ă
rate, viteCe-acopereau p
ă
mântul sub copite.I-am dep
ăş
it, prin marea lor mul
ţ
ime,Pe to
ţ
i acei care, din str 
ă
vechime,Te-au cârmuit cândva, Ierusalime.8.Argint
ş
i aur. Regii
ş
i satrapiiS
ă
ltau în jurul meu cum salt
ă
 
ţ
apii.Adus-am cânt
ă
re
ţ
i
ş
i cânt
ă
re
ţ
e,S
ă
-mi legene auzul la ospe
ţ
e,
Ş
i-a oamenilor van
ă
dezmierdare, N
ă
d
ă
 jduind delicii
ş
i uitare :O soa
ţă
mi-am adus.
Ş
i
ţ
iitoare.9.Am fost m
ă
re
ţ
. Pe to
ţ
i i-am întrecut.Pe to
ţ
i care tronat-au în trecut,Fie c
ă
-i
ş
tim, fie c
ă
nu-i mai
ş
tim,Aici în Iebus, în Ierusalim.Dar nu m-am r 
ă
t
ă
cit de prea mult bine – Credeam c
ă
-n
ţ
elepciunea-i lâng
ă
 mine.10.Tot ce poftit-au ochii, au primit.
Ş
i inima, la fel. S-a-mpodobitDin munca mea. Le-am dat tot ce-audorit.Totu-i pl
ă
tit.
Ş
i totul e de-a gata.Eu am muncit, tot eu am irosit :Aceasta mi-a fost partea.
Ş
i r 
ă
splata.
*
 11.
Ş
i iat
ă
, m-am uitat cu luare-aminteLa tot ce f 
ă
urisem mai-nainte,La toat
ă
truda mea covâr 
ş
itoare.Privit-am iubitor, ca un p
ă
rinte,Dar vechiul gând mi-a încol
ţ
it înminte :De
ş
ert
ă
ciune-i truda.
Ş
i vânareDe vânt.
Ş
i f 
ă
ă
niciun rost subsoare.

Moare, doar ceea ce trebuia omorat

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 5, 2012 by MyHealingGame
 Whatever doesn't kill you

Whatever doesn’t kill you

I’m well aware I’m a danger to myself,

Are you aware I’m a danger to others?

There’s a crack in my soul,

You thought it was a smile.

Whatever doesn’t kill you,

Is gonna leave a scar

Whatever doesn’t kill you,

Is gonna leave a scar.

What I a silly thing Love is.

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame
Farewell, Wild Rose

Farewell, Wild Rose

„You said that you would dance with me if I brought you a red rose,” cried the Student. „Here is the reddest rose in all the world. You will wear it to-night next your heart, and as we dance together it will tell you how I love you.”

But the girl frowned.

„I am afraid it will not go with my dress,” she answered; „and, besides, the Chamberlain’s nephew has sent me some real jewels, and everybody knows that jewels cost far more than flowers.”

„Well, upon my word, you are very ungrateful,” said the Student angrily; and he threw the rose into the street, where it fell into the gutter, and a cart-wheel went over it.

„Ungrateful!” said the girl. „I tell you what, you are very rude; and, after all, who are you? Only a Student. Why, I don’t believe you have even got silver buckles to your shoes as the Chamberlain’s nephew has”; and she got up from her chair and went into the house.

„What I a silly thing Love is,” said the Student as he walked away. „It is not half as useful as Logic, for it does not prove anything, and it is always telling one of things that are not going to happen, and making one believe things that are not true. In fact, it is quite unpractical, and, as in this age to be practical is everything, I shall go back to Philosophy and study Metaphysics.”

So he returned to his room and pulled out a great dusty book, and began to read.

 

Fine Artist Portret

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

Fine Artist Portret

Artist &Family

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

ARTIST AND FAMILY

On the deep and permanent tension between the natural structure of the family –-founded upon a certain necessary unconscious silence–– and the emerging life of the artist whose life is that of an expressively committed consciousness. If you are an artist, you know, or at least sense profoundly, what I mean.

This is specially so in the case of disfunctional families whose very disfunctionality requires a deeply troubling silence about their sick condition. In such unhappy cases, the home can become a dangerous prison for the artist. Windows grow prison bars; parental models become all-encompassing demeaning gods; brothers/sisters do not become true friends.

And still, within this turmoil ––probably because of it–– the artist must find him/herself. This is the very reason why families are in need of artists –and artistically minded members– for they alone see what others lack the courage to face. Herein lies, in part, the dignity and importance of artists; they break new ground where the ground appears consumed. Unfortunately, such realization is the exception. Fortunately, the artist has –in part– what true health requires.

I think the non-artistic members in a family, cannot even see –do not even want to face– the issues. They have very powerful forces to remain blind. If only they believed in themselves more.

Artist and Familyby ~amelo14

Apologia unui Artist

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

Un artist nu are voie sa fie completamente rational. Adica are voie, dar atunci nu se mai poate numi artist. Adica se poate numi artist, dar se incadreaza singur in aceasta categorie privilegiata. Nu poti fi artist numai cu numele.

Un artist nu trimite pe nimeni la psiholog sau la psihiatru. Pentru ca, artist fiind, stie ca priveste si vorbeste in oglinda, numai cu el insusi.

Un artist nu are voie sa fie iubit numai de o singura persoana. Adica poate alege acest privilegiu dat oamenilor obisnuiti, dar atunci nu mai poate fi artist. De iubirea unei singure persoane poate beneficia numai si numai daca arta lui nu spune nimic nimanui, doar daca nu poate despietri nici o inima.

Cand artistul se bucura de iubirea unei persoane care este numai a lui, atunci inima i se impietreste, si ceilalti oameni simt ca el este artist numai cu numele, fiindca inimile lor nu iau foc ascultand sau privind la opera artistului. Focul, caldura inimii este urmarea unei opere cu adevarat artistica.

Artistul nu are voie sa scrie sau compuna privind numai la neputintele oamenilor, ci doar vazand frumusetea lor, dincolo de neputintele firii omenesti. Adica are voie, dar atunci nu este artist, ci numai un instrument medieval de condamnare a firii omenesti.

Un artist nu are voie sa se bucure de iubirea sterila a oamenilor, nedaruindu-le nimic. Adica are voie, dar atunci nu cauta decat celebritatea, si ea este intotdeauna imbibata cu mandria de afi superior oamenilor obisnuiti. El nu are voie sa fie un om obisnuit decat in relatie cu femeia lui, cu ceilalti oameni are voie sa fie doar artist, adica sa accepte ca are nevoie de iubirea lor asa cum aleg ei sa i-o daruiasca, fara a-i condamna, fara a-i privi ca pe niste dereglati, dezaxati sau bolnavi psihic.

Artistul nu are voie sa se lase inlantuit de iubirea unei femei. Adica are voie, dar atunci inceteaza a mai fi artist. Devine un om obisnuit, altfel spus, mediocru. Femeia artistului nu are voie sa fie o femeie mediocra, altfel spus, obisnuita. Ea are nevoie sa se elibereze de frica de a pierde iubirea artistului si de gelozirea femeilor care l-ar iubi pe barbatul ei. Pentru ea, artistul este doar un barbat, si are nevoie sa devina femeie de artist, adica sa se bucure ca artistul este iubit de cat mai multe femei. Asta dovedeste ca artistul este unul de clasa, care misca inimile si le face sa ia foc.

Prin urmare, definitia unui artist o vad cam asa:

Artistul este acel om care inceteaza sa mai fie om dand foc inimii omenesti, transformand-o in iubire.

Asta este talantul daruit de Dumnezeu artistului. Daca el il ingroapa, si face sa ia foc numai inima femeii lui, se concluzioneaza ca a ingropat talantul, si nu l-a inmultit. La marea judecata a sufletelor, a lui va fi plangerea si scrasnirea dintilor, spune Cineva.

LIFE OF AN ARTIST
There no need for more argument... benedicamus dómino !

Tell Them !

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

When love leaves the world, all hearts are still. Tell them of my love and tell them of my pain and tell them of my hope, which still lives.

For this is all I have and all I am and all I ask.

Keep going

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

Violet rays of heaven
Through misty rain
Showered on your Spanish tile
The day I came
When you know it’s over
There’s no words to say
But I knew the end was near
When you held me

Love’s falling like tears from the sun
Love’s falling like tears from the sun

Drove up to the mission
And walked around
I tried to listen to my heart
But there was no sound
No I don’t feel bitter at all
Not to blame
When it all begins to fall
I keep going…

Love’s falling like tears from the sun…
Love’s falling like tears from the sun…

Asa suntem

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

„If thy hope be any thing worth, it will purify thee from thy sins.”

Joseph AlleineThe Solemn Warnings of the Dead

CUM SUNTEM

SOAPTELE SPERANTEI

” When the world says, “Give up,” hope whispers, “Try it one more time.” Anonymous

„Prin mine-ajungi la ţara de tortură,
prin mine, la eterna tînguire,
prin mine-ajungi la cei ce se pierdură   

    3-4     Întru dreptate El mi-a dat zidire;
Puterea sfîntă mă dură,-în alianţă
cu înaltul Cuget, cea dintîi Iubire.

 3-7     N-a fost creată-în urma mea substanţă ”
eternă-s ca şi cele-etern create.
Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!


Ocean de iluzii

Posted in floriploiesteanu on Mai 5, 2012 by MyHealingGame

CRANES OF HOPE CRANES OF HOPE

Suntem mincinosi cu adevarat. Speranta nu moare decat odata cu noi.

Pentru ceva mai presus decat noi insine

Posted in floriploiesteanu on Mai 4, 2012 by MyHealingGame

Numele unui Om Mare nu poate fi scris numai de el insusi; desi parem cu totii a fi separati unii de ceilalti, nu existam decat prin legaturile dintre noi si ceilalti oameni. De ce? nu stiu exact, pot doar presupune ca Cineva a coborat printre oameni, si nu a ramas singur, spunandu-si ca a avut sau ca poate avea momente mult mai fericite fara ei. Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi putut muri pentru ei, iar noi nu am mai fi putut face acelasi lucru pentru cei mai mici decat El. Nu din ranchiuna ajuti un om care te-a ranit, ignorat, umilit, ci dintr-un motiv atat de nelumesc, incat este o nebunie sa-l gandesc, dara-mi-te sa-l mai si scriu :))

Iti multumesc sare! Daca sarea s-ar strica si nu ar mai sara, de nimic nu ar mai fi buna decat sa fie aruncata afara si calcata in picioare de oameni, vorba Cuiva. 🙂

Fear of Flying

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 4, 2012 by MyHealingGame
One will never reach distant shores,
if he chooses to remain upon the dock,
In fear his little ship of dreams
may be dashed against the rocks.
„Death is not the biggest fear we have; our biggest fear is taking the risk to be alive – the risk to be alive and express what we really are.” – Don Miguel Ruiz

Vax Albina crema Gladis :)

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 4, 2012 by MyHealingGame

“Do you want me to tell you something really subversive? Love is everything it’s cracked up to be. That’s why people are so cynical about it. It really is worth fighting for, being brave for, risking everything for. And the trouble is, if you don’t risk anything, you risk even more.”

Erica Jong

Daniel Iancu – Un om politicos

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu on Mai 4, 2012 by MyHealingGame

„Mergi la un psiholog sau la un medic pentru ca ai o problema pe care doar tu poti sa o rezolvi. Sper ca am fost destul de clar si de politicos”. Daniel Iancu

„Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Daniel Iancu a incercat si a reusit. Numai eu, nu pot fi nici „om bun”, si nici politicos. Cum as putea…sunt doar la granita dintre doua lumi, vorba lui Platon.

POLITE DEMON by Krausler

POLITE DEMON by Krausler




Visul meu. Noaptea mea. Vara mea.

Posted in "Sa nu uiti Darie...", floriploiesteanu on Mai 4, 2012 by MyHealingGame

Visul unei nopti de vara. Visul meu a durat doua ore intr-o noapte de vara fierbinte. De iulie.

Exista cineva care nu a visat vreodat’?

Concertul pentru vioara in Re minor. Mendelssohn Bartholdi. 1844.

Cand devenim cu adevarat demni

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 4, 2012 by MyHealingGame
DIGNITY

DIGNITY

Se poate ajunge la adevarata demnitate, dar ea nu face casa buna cu frica. Cei mai multi oameni, printre care inca ma aflu si eu, sunt plini de tot felul de frici, printre care si parerea celorlalti – sau mai exact a celor care ne cunosc – despre noi.

Demnitatea pe care cei mai multi oameni o afiseaza este una ciuntita de frica, deci incompleta, pentru ca nu putem afirma ca nu avem nici o farama de demnitate. Fiecare o are, dar este incompleta.

Demnitatea face casa buna, in schimb, cu responsabilitatea. Ca sa fii demn cu adevarat, trebuie sa nu iti fie rusine de nici unul dintre gandurile tale, de nici un cuvant pe care l-ai spus vreodata, si de nici una dintre faptele tale.

Bineinteles ca noi nu avem numai ganduri bune, numai cuvinte frumoase si numai fapte fara pata, dar tocmai aici este paradoxul, ca trebuie sa nu ne fie rusine de nici unele, mai putin bune, ori rele, ca sa fim demni cu adevarat. Asta face omul sa fie unul, si nu mai multi, sa aiba o singura fata, si nu nenumarate masti.

Este exact ceea ce a vrut sa sugereze Brancusi prin lucrarea „Poarta sarutului”. Dupa ce te asezi la masa tacerii, rupt in doua de constatarea dureroasa ca esti rau, in acelasi timp in care esti si bun, ca esti bun, in timp ce rautatea se afla langa bunatatea ta, iti asumi responsabilitatea bunatatii si rautatii pe care le detinem fiecare dintre noi, si are loc sarutul celor doua parti, care ne reda demnitatea de Om. Doar astfel se naste Omul.

Fat man lookin’ in a blade of steel
Thin man lookin’ at his last meal
Hollow man lookin’ in a cottonfield
For dignity

Wise man lookin’ in a blade of grass
Young man lookin’ in the shadows that pass
Poor man lookin’ through painted glass
For dignity

Somebody got murdered on New Year’s Eve
Somebody said dignity was the first to leave
I went into the city, went into the town
Went into the land of the midnight sun

Searchin’ high, searchin’ low
Searchin’ everywhere I know
Askin’ the cops wherever I go
Have you seen dignity?

Blind man breakin’ out of a trance
Puts both his hands in the pockets of chance
Hopin’ to find one circumstance
Of dignity

I went to the wedding of Mary-lou
She said ‘I don’t want nobody see me talkin’ to you”
Said she could get killed if she told me what she knew
About dignity

I went down where the vultures feed
I would’ve got deeper, but there wasn’t any need
Heard the tongues of angels and the tongues of men
Wasn’t any difference to me

Chilly wind sharp as a razor blade
House on fire, debts unpaid
Gonna stand at the window, gonna ask the maid
Have you seen dignity?

Drinkin’ man listens to the voice he hears
In a crowded room full of covered up mirrors
Lookin’ into the lost forgotten years
For dignity

Met Prince Phillip at the home of the blues
Said he’d give me information if his name wasn’t used
He wanted money up front, said he was abused
By dignity

Footprints runnin’ cross the silver sand
Steps goin’ down into tattoo land
I met the sons of darkness and the sons of light
In the bordertowns of despair

Got no place to fade, got no coat
I’m on the rollin’ river in a jerkin’ boat
Tryin’ to read a note somebody wrote
About dignity

Sick man lookin’ for the doctor’s cure
Lookin’ at his hands for the lines that were
And into every masterpiece of literature
for dignity

Englishman stranded in the blackheart wind
Combin’ his hair back, his future looks thin
Bites the bullet and he looks within
For dignity

Someone showed me a picture and I just laughed
Dignity never been photographed
I went into the red, went into the black
Into the valley of dry bone dreams

So many roads, so much at stake
So many dead ends, I’m at the edge of the lake
Sometimes I wonder what it’s gonna take
To find dignity…

Iubirea e un joc periculos

Posted in floriploiesteanu on Mai 4, 2012 by MyHealingGame

All for one or, all for love

Posted in floriploiesteanu on Mai 3, 2012 by MyHealingGame

All for one or, all for love…

Let’s make it all for one and all for love.
Let the one you hold be the one you want,
The one you need,
‘Cause when it’s all for one it’s one for all.
When there’s someone that should know
Then just let your feelings show
And make it all for one and all for love.

Bryan Adams feat. Sting, Rod Stewart – All for love

 

 

O inima ce stie iubi?

Posted in "Sa nu uiti Darie..." on Mai 3, 2012 by MyHealingGame
REAL LOVE?

THIS IS THE REAL LOVE?

Gasca Comunista de Iasi are o singura grija :))

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags , on Mai 3, 2012 by MyHealingGame

Sa isi aduca obolul zilnic la traficul blogurilor mele, conducandu-ma la concluzia ca este foarte importanta pentru ei imaginea „fiului risipitor al Romaniei” cel de-al doilea, fiindca primul a fost declarat Cioran. Ar avea multe de pierdut floriploiesteanu de iasi, daca imaginea trubadurului ingretosat de Romania, ar avea de suferit. Foarte multe, pentru ca de fapt, tine la imaginea ei insasi, si la orgoliul ei personal.

De la celebritatea lui Emil Cioran pana la cea a lui Daniel Iancu – acel folkist bolnav de scepticismul cronic din tineretile lui Cioran – mai este doar „o aruncatura de bat”.  „O mie de ani inaintea ta Doamne, e ca ziua de ieri care a trecut” zice inspirat psalmistul.

 Mai ales ca a inceput a folosi limba franceza ca si Cioran, incheindu-si postarile de blog cu urarea „o zi mirobolanta”. Limba romana a devenit insuficienta pentru sentimentele artistului care debordeaza de parerea de sine insusi, prea inaltata totusi, pentru a nu cunoaste gramatica ei . Si acum patru ani, si anul trecut, i-am atras atentia ca „De-as sti” se scrie cu un singur „i”. Limba romana este o limba de bun-simt, dar, vorba lui  Alexandru Paleologu: „cat sentiment, atata inteligenta”.

Mândria de a fi român

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags on Mai 3, 2012 by MyHealingGame

Fiindca tema mandriei de a nu fi roman 🙂 – lansata de Daniel Iancu in cantecelul compus la foc automat in 2011 – mi-a redeschis apetitul catre retrospectiva, am gasit un articol pe blogul lui Cabral, un articol scris in 2010, despre mandria (la propriu) de a fi roman! Tema asta, este comuna tuturor generatiilor Romaniei. In fiecare generatie se gaseste o mana de suferinzi, care sunt prea plini de ei ca sa mai aiba ochi si pentru alt subiect decat greata lor fata de tara. Cautand in dictionarul medical, gasim urmatoarea definitie a starii de greata:

Starea de greaţă nu este o boală în sine, ci un semnal transmis de organism, care arată astfel că nu tolerează ceva ori că are o problemă cu simţul mirosului ori echilibrului. Centrul care declanşează neplăcuta reacţie (şi pe cea de vomă) se află în creier şi este legat prin intermediul nervilor de stomac şi de organul echilibrului (urechea internă). Stările de greață și vărsăturile pot fi semne de apariție sau de existență a unei boli. De cele mai multe ori, stările de greață reprezintă o modalitate de apărare a organismului, după consumul excesiv „ de idei inalte, ori inaltate, despre sine insusi, in  acest caz :), cei  carora le este greata de Romania sunt, carevasazica, intr-un echilibru organic precar. Si, cum se stie ca lumina poate influenta numai in bine starea echilibrului organic, le recomand cure repetate de Lumina, din cartile unor optimisti si filosofi veritabili, cum era Mircea Eliade, care pentru asftel de bolnavi de greata le-a facut in scris o „Invitatie la Barbatie”

Cabral, frumosul mulatru roman prin nastere, este mandru de nationalitatea lui, la propriu.  Numai Daniel Iancu, artistul care transmite mesaje folk pentru tara, are greturi fiind roman. Numai ca mesajul lui nu este folk, nu este popular, si nu este decat parerea celor mai sceptici indivizi din tara asta. Sa nu uitam ca dintre filosofii pe care i-a dat Romania, Cioran a fost singurul bolnav de scepticism cronic. Lumina vine de la filosofi ca Tutea, Eliade, Blaga, Vulcanescu, nu de la Cioran, desi intr-o anumita masura, vine si de la el, in scrierile din ultima parte a vietii sale.

Lumina, iubire, si intelegere le urez suferinzilor! Stiu ca intr-o zi se vor fi vindecat, de aceea, nu pot fi altfel, decat optimista!:)

Imi place Nota lui Cabral :), de la sfarsitul articolului sau:

Nota: Nu ma plictisi cu “Ba, negrule, ce te bagi tu, ca nu esti roman!” ca ma doare fix in cot de tine, obositule. Bine ca esti tu alb ca spuma laptelui expirat dar cand vorbesti despre Romania o faci de cacat de parca e ea de vina pentru situatia de acum, nu noi… [mesaj pentru cui i se aplica mentalitatea „romanul trebuie sa fie alb si trebuie sa-l cheme Ion, Gheorghe sau Vasile – nu de alta dar ma cheama Neculai”].

Pentru monotonie nu exista remedii, si nici solutii

Posted in floriploiesteanu on Mai 2, 2012 by MyHealingGame

Inchipuieste-ti ca s-ar putea ca intr-o zi sa fii obligata sa stai intr-un loc, sa nu mai poti schimba nici interiorul camerei sau al locuintei, sa nu mai poti sau sa nu mai vrei pe nimeni in viata ta. Inchipuieste-ti ca ai facut tot ce ti-ai dorit, cate schimbari ai vrut si ai putut in viata ta. Ca intr-o zi epuizezi toate caile de a invinge monotonia. Da, inchipuieste-ti pentru ca chiar asa si este.  In ziua aceea, vei fi fortata sa nu mai poti apela la nici un prieten, partener sau ruda. Ce faci atunci? Simti ca innebunesti deja, doar gandindu-te. Dar ce-ar fi sa nu te mai gandesti cautand ceva nou in fiecare clipa. Nu lucrurile acelesi mereu, te innebunesc ci parerea ta despre ele ca ar trebui sa fie altele, ideea ta de viata, de mod de viata. Nu te mai panica. Incearca doar sa intelegi ce se ascunde dincolo de nesatul dupa ceva nou. Incearca doar sa te intelegi. Sa intelegi cum, de ce, cand, unde, cum si mai ales cat. Nu vei mai vrea sa schimbi nimic, dar toate se vor schimba atunci, chiar si fara sa faci ceva. 🙂

DANIEL IANCU, al doilea Fiu Risipitor al Mioritei

Posted in DANIEL IANCU,, EGO, floriploiesteanu with tags on Mai 2, 2012 by MyHealingGame

“Citesc destul de mult în ultima vreme. Ultima carte re-citită (asta pentru că mă regăsesc cam 90% în paginile ei) este “Schimbarea la faţă a României”, a lui Emil Cioran. Cartea asta mi-a inspirat ultima creaţie,”Sunt mândru că-s român”…” zise tanarul artist Daniel Iancu.

Inspirat de tumultuoasa “Schimbare la fata a Romaniei” a lui Cioran, cu mintea umpluta la refuz de ideile copiate intocmai de la tanarul pessimist de 25 de ani,  Daniel Iancu scrie in fuga,(in dimineata in care va fi avut loc festivalul Om bun), cantecelul despre care am scris cu alta ocazie, ca ii dezvaluie si lui, dar si noua, maturitatea gandirii artistului, si nivelul la care s-a ridicat pe scara artei.

Tanarul filosof Cioran era revoltat pe cultura noastra, ce se afla in situatie de robie si labilitate, neputincioasa a genera, spunea domnia sa, un ‘universalism messianic”. Si tot pentru ca era tanar in 1936, Cioran ura abandonarea pasiva in fata mortii si a destinului, ura necredinta in forta, ca si ocolirea solutiilor tari, autodispretul, care au avut ca emblema a scepticismului sau fatal “Miorita”, “blestem national”, “rana neinchisa a sufletului romanesc. “

Neinchisa a ramas aceasta rana si la Daniel Iancu, care desi are 50 de ani (pe 16 mai implineste o jumatate de veac, LMA!) totusi cariera artistica ii este la fel de tanara, cu o gandire avand  dinti de lapte, precum a lui Cioran in 1936.

Daca l-as fi citit integral pe Cioran, mi-as fi dat seama de ce a compus Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman”. Dar nu am avut nici un interes sa citesc toate scrierile lui Cioran, fiindca nu sunt o pesimista decat ocazional, si pentru foarte scurt timp, cat dureaza un somn de dupa-amiaza, mai exact timpul de pana adorm, imediat dupa ce m-am hotarat sa scap de tentatia pesimismului. Rezonez doar cu acele idei ale lui Cioran care nu sunt imbibate de scepticism si de luciditatea aproape sterila pe care o simti inaintea gropii, stand fata in fata cu moartea.

Dar chiar si fara sa citesc “Schimbarea la fata a Romaniei” am vazut in cantecelul tanarului artist Daniel Iancu o profunda imaturitate a gandirii. Si degeaba am incercat timp de peste o jumatate de an, sa-i demonstrez ca face o eroare judecand in acest mod, total neinspirat, poporul roman, traditia si cultura populare, prin comentarii transmise pe blogul sau de artist, unele anonime (care se afla si acum acum pe pagina “Sunt mandru ca-s roman”), altele semnate, pe care novicele artist mi le-a cenzurat in totalitate. De altfel, toate mesajele cenzurate se afla pe blogul meu, fiindca auto-dezvaluirea, este una dintre consecintele directe  ale lipsei de comunicare.

Redau cateva fragmente definitorii pentru modul de gandire al lui Cioran, si prin asimilare (de 90% (sic!)), si pentru modul de gandire al artistului Daniel Iancu.

“Analiza “lucida” (un atribut drag gânditorului, în anumite momente, mai ales când vorbea despre sine sau despre opera sa) a conditiei noastre istorice, condimentata cu blamari, respingeri, imperative izbucnite în suvoi din sufletul nemultumit al unui tânar obsedat de nesansa de a face parte dintr-un popor uitat de Dumnezeu la portile Orientului, cartea este totodata un portret crud, dureros si violent al românilor si României , dar si o chemare disperata la reînviere (chiar daca riscant, printr-un proiect totalitarist-utopic).

De remarcat ca toate acestea nu izvorasc dintr-o manie negativista, distructiva (dupa cum se poate crede usor despre un gânditor care excela în scrisul sau îndeosebi prin pesimism), ci, asa cum s-a confesat însusi autorul, dintr-o profunda dragoste: “(…) am avut momente când mi-a fost rusine ca sunt român. Dar daca regret ceva, sunt aceste momente. De nu as fi român decât prin defecte, si tot as iubi aceasta tara, împotriva careia sunt înversunat dintr-o nemarturisita iubire”. Negativismul este doar, în cazul poporului român, elementul ce-l zguduie, îl trezeste din amorteala, este primul pas pe drumul mobilizator al renasterii, al orgoliului national, al renuntarii la scepticism si neîncredere, la compromis.”

În linii mari, nemultumirea cioraniana se refera, mai întâi, la situatia de robie în care se afla cultura noastra, în calitate de cultura mica, locala, fata de culturile mari (egipteana, franceza, germana, rusa etc.) si la situatia ei labila ce nu poate genera un universalism mesianic. Apoi, lipsa unui trecut, a unei istorii, care sa ne ofere forta de a exista cu demnitate, lipsa ce se explica prin neîncrederea în actiune, prin scepticismul nostru ancestral, “plaga seculara” a României, “doliu permanent (…) profund organic la noi”, având urmatoarele trasaturi: abandonarea pasiva în fata mortii si a destinului, necredinta în forta, ocolirea solutiilor tari, a evenimentelor, distanta fata de lume, autodispretul etc. Emblema acestui fatal scepticism este balada Miorita , “blestem national”, “rana neînchisa a sufletului românesc” “ .

“Emil Cioran a încercat o vreme (în prima perioada pariziana, mai ales când înca era un necunoscut în Franta) sa se detaseze de mostenirea fatidica ce venea din spatiul românesc, având convingerea ca el poate fi ALTFEL : “Stramosi ce v-ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteti. Cântecele voastre n-au rasunet în doruri pline de dulci înstrainari si de meleaguri norocoase. Alaturi de voi, singur ma voi stinge. Si oasele mele nu va vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea maduvei si licaririle creierului”

Pasiunea pentru România se vrea înlaturata, scrierile dedicate ei sunt considerate acum rataciri. Începea o epoca noua, epoca încercarilor de a se desprinde de trecut, cum s-a mai spus. Astfel, viata lui s-a înscris pe o directie ce avea ca punct terminus eliberarea : independent de convingeri, de idei ce l-ar fi putut orbi, independent de societate (s-a retras pe cât a putut în mansarda sa celebra), renuntând chiar la limba româna în care s-a exprimat eclatant, adoptând cu acelasi succes pe cea franceza, a crezut pentru un timp ca este salvat.

I-a ramas însa scepticismul. Urmarit de el toata viata, pare ca i-a fost unica certitudine.

Târziu, în a doua parte a vietii, realizeaza ca fusese în situatia pietrei de care vorbea Spinoza, piatra care, primind un impuls de la o cauza externa, miscându-se în aer, în zborul ei crede ca e libera, sau în situatia unei zale dintr-un lant care, purtata la fel prin vazduh, uita ca, de fapt, ea este legata de celelalte.

Viata sa din perioada pariziana întruchipa într-un fel resemnarea, blazarea. Se putea spune acum despre el ca nu fusese decât fiul risipitor al acelei creatii populare, emblema a scepticismului stramosesc, pe care o urâse atâta: Miorita .

 

Cu luciditatea despre care credea ca i-a fost reazem al întregii opere, constientizeaza acest fapt si îl recunoaste în mod public. Mai mult, îl considera acum o sansa (în maniera optimista (!) a prietenilor din tinerete Vulcanescu si Noica), iar pentru Cioran credem ca a fost o sansa: daca este adevarat ca trasatura definitorie a poporului român este scepticismul, atunci un sceptic autentic nu se poate naste decât în acest spatiu; vocatia sa de sceptic (recunoscuta pe plan european) n-ar fi existat daca n-ar fi purtat în vene sângele molcom al stramosilor sai.

Urmatorul pasaj este definitoriu pentru schimbarea produsa în sufletul încercat al filosofului exilat: “Paradoxul de a fi persan (român, în cazul nostru) este un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa profiti. Marturisesc ca am privit cândva ca pe o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de învinsi, cu origini asupra carora nici o iluzie nu-mi era permisa. Credeam, si poate nu ma înselam, ca ne ivisem din drojdia barbarilor, din deseurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile sa-si continue drumul spre vest, au esuat de-a lungul Carpatilor si Dunarii, ca sa se pripaseasca acolo si sa somnoleze, gloata de dezertori la fruntariile Imperiului, scursura boita cu o bruma de latinitate. La asa trecut, asa prezent. Si asa viitor.

Ce încercare pentru juna mea semetie! Cum e cu putinta sa fii român? Era o întrebare la care nu puteam raspunde decât umilindu-ma-n fiece clipa. Detestându-i pe ai mei, detestându-mi tara, cu taranii ei atemporali, îmbatati de toropeala si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, îi renegam, refuzat de vesnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologica. Degeaba cautam pe chipurile lor zvâcnirea sau macar maimutareala revoltei: maimuta, vai!, agoniza în ei. De fapt, nu tineau ei oare de regnul mineral? Nestiind cum sa-i mai îmboldesc, cum sa-i însufletesc, am ajuns sa visez la o exterminare. Numai ca pietrele nu pot fi masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau îmi justifica si descumpanea, îmi hranea si îmi reprima isteria. Si nu încetam sa blestem întâmplarea ce facuse sa ma nasc printre ei.

 

O mare idee îi stapânea: ideea destinului;

“eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului simt si a funebrei sale filosofii. Ce reazem sa-mi fi gasit? Tara mea, a carei existenta vedeam limpede ca n-are nici o noima, îmi aparea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fara secol de aur, fara cuceriri si fara nebunie, fara un Don Quijote al amaraciunilor noastre. Sa-i apartii – ce lectie de umilinta si sarcasm, ce urgie, ce lepra!

Marea idee ce domnea acolo – eram prea insolent, prea plin de mine pentru a-i intui originea, profunzimea sau experientele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu. Cum mi s-a strecurat în minte, n-as putea spune. Cert este ca atunci când am ajuns s-o simt cu luciditate, m-am împacat cu tara mea, care pe data a încetat sa ma mai obsedeze.

Pentru a nu fi nevoite sa actioneze, popoarele împilate se lasa în voia «soartei», mântuire negativa si totodata mijloc de a interpreta evenimentele: filosofie a istoriei de uz cotidian , viziune determinista cu temei afectiv, metafizica de circumstanta”

 

Ideea împacarii este reafirmata însa de mai multe ori, iar dovada sinceritatii o constituie prezenta ei în multe locuri din Caiete , scrierile sale intime. Pasajul urmator este fara echivoc: “Cu cât îmbatrânesc mai mult, cu atât ma simt mai român. Anii ma readuc la origini si ma cufunda iarasi în ele. Iar strabunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înteleg acum, si câte «scuze» le gasesc! Si ma gândesc la un Panait Istrati, care, dupa ce-a cunoscut o glorie mondiala, s-a întors sa moara acolo” [14] . Are uneori remuscari (din diferite motive) si în ce priveste renuntarea la limba româna: “Extraordinara limba româna! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru ca, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul ca, rupându-ma de ea, am comis o tradare criminala”.

Miorita învinsese.”

Pentru ca nici macar Daniel Iancu nu a citit intreaga opera a lui Emil Cioran cu care afirma cu convingere ca se identifica 90%, nu a aflat ca modul sau de gandire este unul plin de ignoranta imaturitatii unui tanar ros de visuri de glorie si de idei razboinice. Vor mai trece inca vreo douazeci si cinci de ani, pana sa ajunga sa inteleaga poporul roman. Asta doar daca va ajunge sa se inteleaga pe el insusi.

Si pentru ca simpatizeaza cu scepticul Cioran, merita totusi, sa ii citez si urmatorul fragment, in care Cioran intuise inca de la 26 de ani care este calea care duce sigur catre succes : “un filosof se salveaza de la mediocritate numai prin scepticism sau prin mistica, aceste doua forme de disperare in fata cunoasterii. Mistica este o evadare din cunoastere, iar scepticismul o cunoastere fara speranta. In amandoua felurile, LUMEA nu este o solutie”. Dar cum Daniel Iancu nu este filosof, si lumea ii place la nebunie, s-ar putea sa nu reuseasca ca pana la sfarsitul vietii sa se salveze de la mediocritate. De la mediocritatea in arta. Iar el E „mandru” ca-i …roman”  :))

Surse:

http://foaienationala.ro/emil-cioran-fiul-risipitor-al-mioritei.html

Inter-conexiuni

Posted in DANIEL IANCU,, floriploiesteanu with tags on Mai 1, 2012 by MyHealingGame

‘sta sera, printr-o mare si neinteleasa coincidenta, cautand „nastratin hogea”, am dat peste un articol cu cine crezi? cu Hogea Daniel Iancu. L-am rebloguit pe pagina neoficiala a artistului, dar imediat rotitele au inceput sa se invarta. Inter-conexiuni…

revista-hogea-iasi-iancu-strategie-relatii-interviu

barou-nechifor-facebook-floriploiesteanu

roscate-stomac pe dos intors-creier miez in nuci-blonde

cenzura-furnicute-ploiesti-nuclearrr-like

pellinholding-Die Kurve-achtung

Brasil-iasi-navigare-iasi-cenzura

intimidare-amenintare

actiune subterana-pira-ploiesti

Bucuresti-blog-no result

iasi-intimidare-iasi-iasi-iasi-comunisti-dictatura

jurnalier-iasi-iasi-iasi….

Inteligenta si prejudecatile

Posted in floriploiesteanu on Aprilie 30, 2012 by MyHealingGame

‘Inteligenta oricat de mare, nu e suficientă pentru a te curăta de prejudecăti. Cu cat inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.’ zice Petre Tutea.

Cat de trist, ca Dumnezeu i-a inzestrat pe unii oameni cu inteligenta, doar ca sa-si argumenteze lenea de a gandi. Sa gandesti, nu numai pentru a-ti justifica atasamentul fata de  judecatile altora, ci pentru a intelege ce anume se ascunde dincolo de aparente, dincolo de lesnicioasa iubire a prejudecatilor.

Liber arbitru vs.echilibru

Posted in floriploiesteanu with tags on Aprilie 30, 2012 by MyHealingGame
Avem liberul arbitru dat de Dumnezeu, în toate,
s-alegem cui să-i deschidem poarta inimii, când bate
dară Domnul nu ne lasă a putea noi să alegem –
fiindcă ştie ce probleme, câte rele-n drum culegem –
El discerne – cin’ să vină, când şi cum – după nevoi,
Numai astfel ne arată, câte patimi – răutate şi mândrie – zac în noi.
Astăzi eu voi înceta  să mai bat la porţi închise,
să mă ierţi – de-acele doruri ce au fost demult proscrise,
şi pe care mintea-ţi toate le răstălmăcise  –
iară sufletu-mi o vreme, în genuni se adâncise.
Iar motivul altul nu e, pentru care-am renunţat:
fiecare-n al său suflet, să rămână împăcat.
Bine a mai zis poetul, geniul ce în veci nu moare
Ştiind sufletul cu totul – cu noroi, dar şi candoare:
„Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…”
pe 16 mai 2011, in loc de LMA, cu LMA

Love Quote of The Day

Posted in floriploiesteanu with tags on Aprilie 30, 2012 by MyHealingGame

Don’t forget to love yourself.  

Soren Kierkegaard

Sa te iubesti pe tine fara a fi egoist, este o experienta de o viata intreaga. Esti asaltat in continuu de aceasta tendinta, de a fi egoist atunci cand te iubesti pe tine.

Cand iubindu-te pe tine te lasi furat de egoism, atunci atentenzi la libertatea celorlalti, de a avea opinii proprii, de a emite critici la adresa ta, si luindu-le acest drept, devii dictator (spunandu-ti ca, numai opiniile mele sunt cele bune, corecte) incepi sa cenzurezi concomitent cu autocenzurarea: nu arati ca poti fi contradictoriu in opinii, ca o concluzie poate fi schimbata, renuntand la pre-judecata in care te baga daca ramai la rezultatul ei de la un moment dat al vietii tale.

A fi contradictoriu in afirmatii sau actiuni,  este o dovada de inteligenta, fiindca numai un om inteligent, care nu se opreste din studiul propriei fiinte o poate face, se poate contrazice singur, in urma constatarilor pe care le face pe propria persoana, iar si iar, caci cum spuneam, viata noastra este o miscare, o continua experienta, care nu se opreste decat la moartea noastra fizica, la disparitia acelui „iubeste-te pe tine insuti”, inlocuindu-l , daca nu ai facut-o tu deja, din timp, cu „iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti”.

Ce iubim in aproapele nostru ca pe noi insine? Sau mai degraba, ce avem voie sa iubim ca pe noi insine la aproapele nostru? Sufletul, nu orgoliul sau, nu parerea lui despre sine. Nu poti iubi parerea lui despre sine, asa cum nu ai voie (sau iti poti da voie, dar cu asumarea responsabilitatii a ceea ce presupune acest lucru) sa iti iubesti parerea ta despre tine insuti/insati. Nu ai voie, pentru ca nu poti gandi obiectiv despre tine, fiindca faci parte dintr-un sistem fizic inchis. Altcineva o poate face, cineva care nu se afla in cercul tau imediat, intrucat trebuie o detasare, o oarece distantare de acest sistem inchis, ca sa poti aprecia corect si concret ceva, sau pe cineva. Parerea nu inseamna in mod absolut adevarul complet, dar poate fi o farama a lui.

A iubi sufletul cuiva este diferit de a iubi persoana, cu tot ce reprezinta ea in societate. Pentru ca sufletul nu are nimic de a face cu societatea, a iubi acest suflet (al tau sau al oricui altcineva) inseamna a actiona in spiritul legilor universale (spune-le divine, daca vrei, sunt acelasi lucru). Care sunt? toata lumea le stie, dar nu toti le aplica. Daca nu le aplici, se creeaza un dezechilibru, si urmeaza o echilibrare, care te poate include si pe tine, in masura in care ai ignorat aceste legi, dar cu siguranta il implica pe acela care nu poate sa iubeasca oamenii, sufletele lor, ci numai pe sine insusi, atat de mult, incat devine egoist.

Ca dovada a acestui echilibru, sta modul in care Dumnezeu actioneaza in vietile noastre, si ne transforma. Ne transforma din egoisti, in oameni iubitori de suflete. Ne transforma din buricul pamantului, in persoanele obisnuite, fara „sange albastru”, asa cum suntem fiecare dintre noi, inaintea lui Dumnezeu. Petre Tutea spunea pe buna dreptate, ca O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

Dumnezeu echilibreaza tot timpul orice situatie de viata. Daca omul o ia razna, si se opune legilor universale, atunci Dumnezeu creeaza acele situatii datatoare de echilibru (interior sau exterior). In mod normal, daca omul nu se considera atat de destept, incat sa se opuna fortelor echilibrului, Dumnezeu il aduce la echilibru interior si exterior pe orice „fiu risipitor”. Cel care nu se lasa si nu se lasa echilibrat, se duce dracului, la propriu. Nici Dumnezeu nu il mai poate scoate pe unul ca asta, fiindca e responsabilitatea lui, aceea de a se impotrivi pana-n panzele albe, stricand echilibrul. Unul ca asta „e dihor, si asa moare: dihor”.

Un vis si recviem pentru un vis

Posted in floriploiesteanu on Aprilie 29, 2012 by MyHealingGame

Visand.

O utopie.

I thank my God for graciously 

granting me the opportunity of learning

that death is the key which unlocks

the door to our true happiness.

Wolfgang Amadeus Mozart